răntuí (-uésc, -ít), vb. – A despărți, a separa. Mag. ránt (Gáldi, Dict., 154). În Trans., și înv., dacă este același cuvînt cu răntuna, rîntuna, vb. folosit în sec. XVII în Mold., glosat a înfășura și explicat de Tiktin și Candrea prin re – înturna. verb tranzitivrăntui
răntui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)răntui | răntuire | răntuit | răntuind | singular | plural | ||
răntuind | răntuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | răntuiesc | (să)răntuiesc | răntuiam | răntuii | răntuisem | |
a II-a (tu) | răntuiești | (să)răntuiești | răntuiai | răntuiși | răntuiseși | ||
a III-a (el, ea) | răntuiește | (să)răntuiai | răntuia | răntui | răntuise | ||
plural | I (noi) | răntuim | (să)răntuim | răntuiam | răntuirăm | răntuiserăm | |
a II-a (voi) | răntuiți | (să)răntuiți | răntuiați | răntuirăți | răntuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | răntuiesc | (să)răntuiască | răntuiau | răntuiră | răntuiseră |