râncắu, râncăi, s.m. – 1. Taurul care nu e complet jugănit (Papahagi 1925). 2. (despre oameni) Care se agită, care caută în permanență sămânță de scandal (Hotea 2006). – Din sl. raka „mână” (Tiktin cf. DER), referitor la operația de castrare (nereușită). substantiv masculinrâncău
râncău a. se zice de boul rămas defectuos dela întorsul testiculelor. [Derivat din râncă, părțile genitale ale taurului: origină necunoscută]. substantiv masculinrâncău
rîncácĭ și (Ban. Olt.) rînc adj. m. (lat. remicosus, ernios. D. rom. vine rut. ryngać, id.). Răŭ castrat, castrat pe jumătate: cal, boŭ rîncacĭ. – Și rîncăŭ (Mold.) și rîncáș: un rîncaș nebleznic strica liniștea cireziĭ (ziaru Epoca, 5, 97). V. scopit. substantiv masculinrîncacĭ
râncău | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | râncău | râncăul |
plural | râncăi | râncăii | |
genitiv-dativ | singular | râncău | râncăului |
plural | râncăi | râncăilor |