rîcă s. f. – Ceartă, dispută. Sl. rykŭ (Conev 94). – Der. rîcîi (var. răcăi), vb. (înv., a răcni, a urla), din sl. rykati (Tiktin). substantiv femininrîcă
rî́că f., pl. ĭ (d. a rîcăi saŭ rîcîi). Mold. Munt. Rar. Ceartă, sfadă: a se lua la rîcă. Brîncă: ĭ-a dat o rîcă. substantiv femininrîcă
rấcă (fam.) s. f., g.-d. art. rấcii substantiv femininrâcă
RẤCĂ s. f. (Fam.) Ceartă, sfadă. ◊ Expr. A căuta (cuiva) râcă = a căuta (cuiva) ceartă, pricină. A se pune râcă (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva) luându-se la ceartă. A purta (cuiva) râcă = a dușmăni pe cineva. – Din râcăi (înv. „a răcni” < sl.) (derivat regresiv). substantiv femininrâcă
a purta pică / râcă (cuiva) expr. a nu(-i) putea ierta (cuiva) o ofensă, un afront din trecut; a fi ranchiunos (pe cineva). substantiv femininapurtapică
râcă | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | râcă | râca |
plural | râci | râcile | |
genitiv-dativ | singular | râci | râcii |
plural | râci | râcilor |