rușínă, V. rășină. temporarrușină
rășínă f., pl. ĭ (lat. resina, d. vgr. retine, d. réo, curg; it. cat. sp. resina, pv. rezina, fr. résine). Un fel de cleĭ care se scurge din uniĭ copacĭ, maĭ ales din brazĭ, și care arde foarte ușor, din care cauză se și întrebuințează la făcut torțe. (E bună și pentru afumat în casă, că răspîndește un miros sănătos). – În est și rîșină. Aĭurea și rușină. temporarrășină
RUȘINÁ, rușinéz, vb. I. ~ (din roșí + suf. expresiv -ina, ca și la clătí > clătiná, tâmpí > (în)tâmpiná, hâțâí > hâțâná sau împopoțá > împopoțoná, pare cea mai bună explicație; celelalte ipoteze obișnuiesc să se bazeze pe rușine, reducându-se la un lat. *rosīnus = roz, lat. *russiōnem ori *rossiōnem sau la *rușiciune (< roșí)) verb tranzitivrușina
RUȘINÁ, rușinéz, vb. I. ~ 2. Tranz. fact. ~ ♦ (Învechit și arhaizant) A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. Se aduseră toți vracii... rămaseră însă rușinați, care n-avură ce-i face. – Na, c-a spart ghergheful! Ei, da m-ai rușinat urât, măi badeo. verb tranzitivrușina
RUȘINÁ, rușinez, vb. I. 1. Refl. A-i fi cuiva rușine, a se jena. ♦ A se simți stingherit, a se sfii. 2. Tranz. A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. ♦ (înv. și pop.) A necinsti, a dezonora. – Din rușine. verb tranzitivrușina
rușiná (rușinéz, rușinát), vb. – 1. A se sfii, a se simți încurcat. – 2. A se umple de rușine, a-i fi rușine. – 3. A umili, a înjosi. – Mr. arușnedz. De la roși „a face pe cineva să devină roșu” cu suf. expresiv -ina, ca clăti › clătina, tîmpi › (în)tîmpina, hîțîi › hîțîna, împopoța › împopoțona etc. Această explicație a fost dată de Spitzer, BL, XIV, 49, și pare cea mai bună. Celelalte ipoteze se bazează de obicei pe rușine, care trimit la un lat. *rosῑnus „trandafiriu” (Pușcariu 1488; REW 7382); la lat. *russiōnem (Pascu, I, 43; Pascu, Beiträge, 12), sau *rosiōnem (Candrea); sau la *rușiciune, de la roși (Tiktin). Der. rușine (mr. ar(u)șine, megl. rușoni, istr. rușire), s. f. (sfială, timiditate; jenă; ocară, batjocură; dezonoare, umilință); rușinat, adj. (jenat; umilit); nerușinat, adj. (fără rușine); nerușinare, s. f. (impudoare, necuviință); rușinător, adj. (rușinos); rușinos, adj. (sfios); nerușinos, adj. (înv., obraznic). verb tranzitivrușina
rușiná (a ~) vb., ind. prez. 3 rușineáză verb tranzitivrușina
rușinà v. 1. a da de rușine; 2. a avea rușine. verb tranzitivrușinà
rușinéz v. tr. (d. rușine). Daŭ de rușine, fac să se rușineze: eŭ vream [!] să mă laud cu tine, dar tu m´aĭ rușinat ! V. refl. Simt rușine: a te rușina de faptele tăle [!]. – Vechĭ și înr-. verb tranzitivrușinez
rușina | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)rușina | rușinare | rușinat | rușinând | singular | plural | ||
rușinând | rușinați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | rușinez | (să)rușinez | rușinam | rușinai | rușinasem | |
a II-a (tu) | rușinezi | (să)rușinezi | rușinai | rușinași | rușinaseși | ||
a III-a (el, ea) | rușinează | (să)rușinai | rușina | rușină | rușinase | ||
plural | I (noi) | rușinăm | (să)rușinăm | rușinam | rușinarăm | rușinaserăm | |
a II-a (voi) | rușinați | (să)rușinați | rușinați | rușinarăți | rușinaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | rușinează | (să)rușineze | rușinau | rușinară | rușinaseră |