ronțăí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. rónțăi, 3 rónțăie; conj. prez. 3 să rónțăie verb tranzitivronțăi
ronțăì v. a roade mâncând încet. [V. ronț]. verb tranzitivronțăì
RONȚĂÍ, rónțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ◊ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi. verb tranzitivronțăi
cronțănésc (est) și rónțăĭ saŭ -ĭésc (vest și sud) v. intr. și tr. (d. cronț, ronț). Mănînc făcînd cronț-cronț: cronțănea niște posmagĭ. – În nord și hrojdesc. verb tranzitivcronțănesc
ronțăi | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)ronțăi | ronțăire | ronțăit | ronțăind | singular | plural | ||
ronțăind | ronțăiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | ronțăi | (să)ronțăi | ronțăiam | ronțăii | ronțăisem | |
a II-a (tu) | ronțăi | (să)ronțăi | ronțăiai | ronțăiși | ronțăiseși | ||
a III-a (el, ea) | ronțăie | (să)ronțăiai | ronțăia | ronțăi | ronțăise | ||
plural | I (noi) | ronțăim | (să)ronțăim | ronțăiam | ronțăirăm | ronțăiserăm | |
a II-a (voi) | ronțăiți | (să)ronțăiți | ronțăiați | ronțăirăți | ronțăiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | ronțăie | (să)ronțăie | ronțăiau | ronțăiră | ronțăiseră |