prochimen definitie

prochímen (prochímene), s. n. – Chestiune, problemă. Ngr. προϰείμενον „plan” (Cihac, II, 690; Gáldi 236). Sec. XIX, înv. substantiv neutruprochimen

prochímen n., pl. e (ngr. prokimenon, vgr. prokeímenon, d. pró-keimai, zac în ainte [!]. Cp. cu ob- saŭ sub-ĭect. V. ipochimen, cimitir). Sec. 19. Subĭect, lucru de care e vorba: să venim la prochímen. Vers din psalmĭ (care se cîntă în ainte de un capitul [!] din biblie). substantiv neutruprochimen

prochímen s. n., (versete) pl. prochímene substantiv neutruprochimen

prochimen m. obiect în chestiune: să venim la prochimen PANN. [Gr. mod. PROKÍMENON, proiect, plan [slav. PROKÍMENŬ, vorbă, vorbire)]. substantiv neutruprochimen

PROCHIMÉN, prochimene, s. n. 1. (Bis.) Verset din psalmi care se cântă înainte de a se citi un pasaj din Biblie sau înainte de o rugăciune sau de o cântare. 2. (Înv.; în expr.) A veni la prochimen = a reveni la subiect, după o digresiune. A aduce (pe cineva) la prochimen = a îndrepta, a aduce (pe cineva) pe calea cea bună. – Din ngr. prokímenon. substantiv neutruprochimen