PRESTÍGIU s.n. Autoritate morală; vază, considerație. ♦ (Fig.) Strălucire, atracție. [Pron. -giu. / < lat. praestigium, cf. it. prestigio, fr. prestige]. substantiv neutruprestigiu
PRESTÍGIU s. n. autoritate morală deosebită, vază, considerație. (< fr. prestige, lat. prestigium) substantiv neutruprestigiu
*prestígiŭ n. (lat. praestigium, scamatorie, escamotare, de unde vine fr. prestige, farmec, iluziune, prestigiŭ; it. prestigio). Încredere pe care o inspirĭ altuĭa pin [!] forța fizică, morală saŭ științifică, autoritate morală, credit: prestigiu tatăluĭ în familie; prestigiu unuĭ profesor, uneĭ armate, uneĭ firme. substantiv neutruprestigiŭ
prestígiu [giu pron. giu] s. n., art. prestígiul substantiv neutruprestigiu
prestigiu n. 1. iluziune operată de o vrajă; 2. farmec exercitat asupra minții de producțiunile literare și artistice: prestigiul elocvenței; 3. autoritate morală: prestigiul numelui. substantiv neutruprestigiu
PRESTÍGIU s. n. 1. Autoritate morală, considerație, influență de care se bucură cineva sau ceva datorită calităților, cunoștințelor, talentului etc.; vază, importanță. ◊ Loc. adj. De prestigiu = care onorează, care aduce glorie, considerație; important, valoros. 2. (Rar) Strălucire, farmec, atracție. – Din fr. prestige. substantiv neutruprestigiu
prestigiu substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | prestigiu | prestigiul |
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular | prestigiu | prestigiului |
plural | — | — |