2) păcurár m. (lat. pecorarĭus, d. pecus, pécoris, vită; mrom. picurar, it. pecorajo, pecoraro, sic. pikuraru, pg. pegureiro. D. rom vine ung. pakulár. V. pecuniar). Vechĭ. Azĭ Olt. Cĭoban, păstor. substantiv neutrupăcurar
PICURÁR, picurare, s. n. (Constr.) Lăcrimar la acoperiș. – Picura + suf. -ar. substantiv neutrupicurar
picurar substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | picurar | picurarul |
plural | picurare | picurarele | |
genitiv-dativ | singular | picurar | picurarului |
plural | picurare | picurarelor |