omeníre f. (d. oamenĭ). Neamu omenesc: istoria omeniriĭ. – Ardeleniĭ (dar nu poporu !) zic omenime. substantiv femininomenire
OMENÍRE s. f. 1. Întreaga populație a globului, totalitatea oamenilor de pe Pământ, neamul omenesc; umanitatea; omenime. ♦ Mulțime de oameni; lume, public. 2. (Înv.) Omenie; umanitarism. – Din om. Pentru 2, cf. omeni. substantiv femininomenire
omení (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenésc, imperf. 3 sg. omeneá; conj. prez. 3 să omeneáscă verb tranzitivomeni
omenì v. 1. a primi cu omenie: îl ospătă și'l omeni ca pe un călător ISP. verb tranzitivomenì
OMENÍ, omenesc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti. ♦ Refl. A se ospăta. 2. A cinsti, a onora, a slăvi. – Din om. verb tranzitivomeni
2) omenésc v. tr. (d. oamenĭ). Primesc (tratez) cu omenie: pe popă îl omenim (VR. 1927, 1, 26), am să te omenesc de cinste (Agrb. Înt. 48). verb tranzitivomenesc
omenire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | omenire | omenirea |
plural | omeniri | omenirile | |
genitiv-dativ | singular | omeniri | omenirii |
plural | omeniri | omenirilor |