oboroc definitie

1) obróc n., pl. oace (vsl. ob-rokŭ, promisiune, stipendiŭ, d. rešti-rekon, a vorbi, a zice; sîrb. obrok, „porțiune”, bg. „dar”, rut. rus. „leafă, tain”; ung. abrak, nutreț, orz. V. no-roc, pro-roc). Vechĭ. Porțiune de mîncare, tain. Apanaj. – Și oboroc (pin confuziune cu oboroc). substantiv neutruobroc

oboróc n., pl. oace (vrus. ubórok, sîrb. uborak, o măsură de capacitate, d. vsl. oborukŭ, d. vgerm. eimber, ngerm. eimer, găleată c´o toartă. V. cĭubăr). Vechĭ. Baniță maĭ mare (făcută din coajă de copac) cu care se măsuraŭ grînele. Fig. A pune lumina supt [!] oboroc, a împedeca [!] răspîndirea științeĭ saŭ a adevăruluĭ. Azĭ. Tîrnă maĭ mare (de 2-3 orĭ cît oboroaca). – În Munt. obroc (pin [!] confuziune cu obroc, porțiune). În Mold. și hoboroc. V. speĭe. substantiv neutruoboroc

oboróc, -oace, s.n. – Adăpost pentru fân construit în patru stâlpi și care are un acoperiș glisant: „Io, odată, l-am auzât, că dormeam afară, într-un oboroc” (Bilțiu 2001: 261). – Din ucr. uborok. substantiv neutruoboroc

oboróc v. obróc substantiv neutruoboroc

oboroc n. baniță: fusele în oboroc sub pat CR. [Rus. UBOROKŬ, o măsură]. substantiv neutruoboroc

OBORÓC, s. n. v. obroc. substantiv neutruoboroc