obijduíre (înv.) s. f., g.-d. art. obijduírii; pl. obijduíri substantiv femininobijduire
OBIJDUÍRE, obijduiri, s. f. (Înv.) Faptul de a obijdui; asuprire, împilare. ♦ Ofensă, jignire. -V. obijdui, substantiv femininobijduire
obijduí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obijduiésc, imperf. 3 sg. obijduiá; conj. prez. 3 să obijduiáscă verb tranzitivobijdui
obijduì v. a impila, a asupri tare: nu-i place să obijduiască pe săraci AL. [Slav. OBIJDATI, a calomnia]. verb tranzitivobijduì
OBIJDUÍ, obijduiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A asupri, a împila. ♦ A nedreptăți, a jigni, a ofensa. – Din sl. obiždon (prez. ind. al lui obidĕti). verb tranzitivobijdui
obijduĭésc v. tr. (vsl. obiždati, obidovati, obidĭeti, id. V. obidesc). Nedreptățesc, împilez, asupresc. verb tranzitivobijduĭesc
obijduire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | obijduire | obijduirea |
plural | obijduiri | obijduirile | |
genitiv-dativ | singular | obijduiri | obijduirii |
plural | obijduiri | obijduirilor |