Argeș m. 1. râu în Muntenia care se varsă în Dunăre, după ce a percurs un drum de 290 km. 2. județ așezat pe râul cu acelaș nume, în partea muntoasă: 236.800 loc., cu cap. Pitești (Argeșean). ║ (Curtea de), comună urbană în județul Argeș: 6500 loc. Odinioară a doua capitală a Țării după Câmpulung; azi scaunul episcopiei Argeșului. ║ (Mănăstirea de), frumos monument în stil bizantin, ceva mai spre N. de Curtea de Argeș, zidit de Neagoe Vodă în 1518 și restaurat în timpul din urmă. substantiv femininargeș
mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíri substantiv femininmănăstire
mănăstire f. locul unde trăiesc călugării; mănăstire închinată, care recunoștea supremația unei lavre (mai ales din muntele Athos) și pe care o ajuta cu daruri, în opozițiune cu mănăstire neatârnată: mănăstirile închinate au fost secularizate sub Cuza-Vodă. [Slav. din gr. MONASTIRION]. substantiv femininmănăstire
mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíri substantiv femininmănăstire
mânăstíre v. mănăstíre substantiv femininmânăstire
MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Așezământ religios în care trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere și izolați de lume, călugări sau călugărițe; p. restr. ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ; lăcaș în care serviciul divin este oficiat de călugări. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv.) monastíre s. f.] – Din sl. monastyrĭ. substantiv femininmănăstire
mînăstíre f. (mgr. monastirion, ngr. -stirĭ, d. mónos, singur; vsl. rus. monastýrĭ, bg. monastir, sîrb. manastir, namastir; turc. monastir; it. monastero, -terio, vfr. moustier, nfr. moutier, germ. münster. V. monah). Biserică afară din oraș și din sat înconjurată de case în care trăĭesc călugăriĭ orĭ călugărițele. V. schit. substantiv femininmînăstire
MÂNĂSTÍRE s. f. v. mănăstire. substantiv femininmânăstire
mînăstíre (mînăstíri), s. f. – Instituție religioasă, unde trăiesc călugări(țe). – Var. mănăstire, (înv.) monastire. Mr. mînăstir, megl. mănăstir. Ngr. μαναστήριον (Murnu 34), parțial prin intermediul sl. manastyrĭ (Tiktin; Graur, BL, VI, 155; cf. Vasmer, Gr., 94), cf. alb. monoštir, tc., bg. manastir, v. rus. manastyr. Cuvînt de uz general (ALR, I, 187). Var. monastire este artificială, formată după ngr. μοναστήριον. – Der. mînăstiresc, adj. (de mănăstire); mînăstioară, s. f. (mănăstire mică; joc de copii). substantiv femininmînăstire
MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Așezământ religios în care trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere și izolați de lume, călugări sau călugărițe; p. restr. ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ; lăcaș în care serviciul divin este oficiat de călugări. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv.) monastíre s. f.] – Din sl. monastyrĭ. substantiv femininmănăstire
Mânăstirea Secu s. pr. (glum.) Securitatea. substantiv femininmânăstireasecu