muruíre (reg.) s. f., g.-d. art. muruírii; pl. muruíri substantiv femininmuruire
MURUÍRE, muruiri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a murui și rezultatul ei; muruială. – V. murui. substantiv femininmuruire
muruí (-uésc, muruít), vb. – 1. A tencui, a zugrăvi, a drișcui. – 2. A (se) unge. – 3. A mînji, a murdări. Sb. mura „noroi” (Cihac, II, 206; Tiktin; Candrea). – Der. muruială, s. f. (tencuială, lipit cu lut). verb tranzitivmurui
muruí, muruiesc, vb. tranz. – 1. A lipi cu lut pereții caselor tradiționale; a unge, a tencui. 2. A (se) murdări, a (se) mânji (pe față, pe mâini; de obicei în timpul mesei și ref. la copii). – Din sl. mura „noroi” (Cihac, Tiktin, Candrea cf. DER); Cf. ucr. murovati (DEX). verb tranzitivmurui
muruí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muruiésc, imperf. 3 sg. muruiá; conj. prez. 3 să muruiáscă verb tranzitivmurui
MURUÍ, muruiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A acoperi pereții sau pardoseala unei case cu un strat neted de lut muiat cu apă; a lipi. ♦ A astupa crăpăturile din pereții lucrărilor subterane cu un material argilos. 2. A unge suprafața unui aluat cu muruială (3), înainte de a-l băga în cuptor. 3. A mânji, a murdări; a mâzgăli. – Cf. ucr. murovati. verb tranzitivmurui
muruĭésc v. tr. (sîrb. dial. mura, humă). Mold. Trans. Lipesc (spoĭesc) cu lut o casă țărănească. Murdăresc, mînjesc: a-țĭ murui mînile [!]. verb tranzitivmuruĭesc
muruire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | muruire | muruirea |
plural | muruiri | muruirile | |
genitiv-dativ | singular | muruiri | muruirii |
plural | muruiri | muruirilor |