metehắu definitie

metehắu (-ắi), s. m. – Pocitanie, sluțenie; bădăran. Creație expresivă, cf. mătăhăi, motîrcă. În Mold., sensul de „prost, nătîng” care apare în toate dicționarele, nu este decît secundar, cf. poezia populară: de la noi a treia casă este-o nevastă frumoasă și bărbatu-i metehău, aude și vede rău. Pentru sens, cf. meteahnă. Nu are feminin, poate pentru specializarea sa în sensul propriu de mătăhală. E dubletul lui meteleu, s. m. (Trans., pocitanie, prost), meteloaie, s. f. (bădărancă, prostituată). temporarmetehău

metehắŭ m. (d. meiehăĭesc). Nord. Fam. Blegan, prostan. temporarmetehăŭ

metehắu, -ăi, s.m. – Pocitanie. „Mutos, tras-împins” (Bud 1908). Om leneș (în Maramureșul din dreapta Tisei). ♦ Obicei legat de sărbătorile de iarnă, practicat de tinerii din sat, prin care se ironizează fetele și feciorii bătrâni, necăsătoriți (în Maramureșul istoric, Chioar și Codru); moși, pețitori, vindici: „Noaptea, la fetele bătrâne se pune metehău, un om din cârpe, urât; se pune în cel mai înalt copac sau poartă (...). Fata îl ia, îl duce-n casă, îl pune după masă și-l cinstește cu mâncare și băutură” (Calendar 1980: 122). Termenul circulă intens în Moldova. În Trans. apare în forma meteleu. – Cf. meteleu, mătăhaie (MDA). temporarmetehău