mertíc (mertíce), s. n. – 1. Măsură de capacitate pentru solide, cu valoare variabilă, echivalînd între 1 și 7 litri. – 2. Uium. – 3. Rație, porție. Origine neclară. Pare să provină din ngr. μεριτιϰόν, ngr. μερτιϰόν „parte”, de unde a trecut în v. sb. mèrtik (sec. XIV, cf. Vasmer, Gr., 97), sb., cr., slov. mertuk, mag. mérték. Cuvîntul se explică în ngr. prin μερίδιον „parte”, μερίζω „a împărți”. Fără îndoială, se poate explica prin mag. mérték, considerat ca der. din mérni „a măsura” (Cihac, II, 515; Miklosich, Fremdw., 110; Berneker, II, 38; Gáldi, Dict., 94). Der. din ngr. merge mai bine cu sensul al treilea și cu der. mertici, vb. (a rupe în bucăți, a bucățeli). substantiv neutrumertic
mertíc n., pl. e (ung. mérték [d. vsl. mĭera, măsură], de unde și sîrb. mértik, ĭar de aci ngr. mertikón. V. merță). Un vas de mărime variabilă de luat uĭumu la moară și de pus în sac (cam 1-2 kg.). Porțiune, tain: merticu de ovăs [!] al cailor, de pîne [!] al soldaților. Vechĭ. Rentă, venit. Fig. Contralovitură: lasă, că-ĭ daŭ eŭ merticu! Soartă, ursită, parte: așa ĭ-a fost merticu! – Și mirtic și mĭertic (în est, pop. ñertic). V. cofer, cupă. substantiv neutrumertic
MERTÍC, mertice, s. n. 1. Măsură veche pentru cereale, egală cu circa 1-2 ocale. ♦ Cantitate de cereale sau de făină cuprinsă într-un mertic (1). 2. (Înv.) Plată în natură (sau în bani) care se lua la mori pentru măcinat; p. restr. rație, porție de mâncare. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a da cuiva) merticul = a primi (sau a da) o bătaie. [Pl. și: merticuri] – Din magh. mérték. substantiv neutrumertic
mertic n. 1. baniță mică de douăzeci de oca; 2. măsură de orz ce se dă cailor; 3. tain, porțiune: un covrig dintr’un mertic POP. [Ung. MÉRTÉK]. substantiv neutrumertic
mertic substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | mertic | merticul |
plural | mertice | merticurile | |
genitiv-dativ | singular | mertic | merticului |
plural | merticuri | merticelor |