LOCOTENÉNȚĂ s.f. (În trecut) Organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita funcțiile acestuia; persoană (sau persoanele) care deținea(u) această demnitate. [< it. luogotenenza]. substantiv femininlocotenență
*locotenénță f., pl. e (it. loco- și luogotenenza, fr. lieutenance). Funcțiunea saŭ gradu de locotenent. Locotenență domnească, una saŭ maĭ multe persoane care țin locu unuĭ domn (cum a fost la 1866 în România după detronarea luĭ Cuza). substantiv femininlocotenență
locotenénță s. f., g.-d. art. locotenénței; pl. locotenénțe substantiv femininlocotenență
locotenență f. 1. funcțiunea locotenentului și gradul său; 2. în special, interimatul după abdicarea lui Cuza (1866): Locotenența domnească. substantiv femininlocotenență
LOCOTENÉNȚĂ, locotenențe, s. f. (înv.) Funcția de locțiitor. ◊ (în epoca modernă, în Țara Românească și în Moldova) Locotenență domnească = formă de guvernământ provizoriu instituită pe timpul cât scaunul domnesc rămânea vacant sau al absenței domnului; căimăcămie. – Din it. locotenenza. substantiv femininlocotenență
locotenență | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | locotenență | locotenența |
plural | locotenențe | locotenențele | |
genitiv-dativ | singular | locotenențe | locotenenței |
plural | locotenențe | locotenențelor |