laf definitie

laf (láfuri), s. n. – Vorbărie, taifas. – Mr. lafe, megl. laf. Tc. laf (Roesler 587; Miklosich, Türk. Elem., II, 117; Berneker 683; Șeineanu, II, 232), cf. ngr. λάφα, alb. ljaf, bg., sb. laf. – Der. lafa, s. f. (trăncăneală; bagatelă, moft); lăfăi, vb. refl. (a o duce bine), pentru a cărui der. din laf cf. Philippide, II, 719 (după Cihac, II, 164, din sl. lĕgati „a zăcea”; după DAR, din mag. leffenni „a atîrna”; pentru Scriban, legat de slov. lâjhati „a hoinări”); lafagiu, s. m. (limbut, șarlatan). substantiv neutrulaf

laf n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] laf, cuvînt, flecărie, fanfaronadă. V. talaf). Munt. Rar. Pl. Lavre și palavre, taclale, glume: îl chemă să-ĭ spuĭe lafurĭ și să-ĭ facă gĭumbușurĭ (Car. VR. 1909, 11, 209). substantiv neutrulaf

laf (rar) s. n., pl. láfuri substantiv neutrulaf

laf n. palavră, taifas: pe el îl chema să spuie lafuri și să-i facă giumbușuri CAR. [Turc. LAF]. V. talaf. substantiv neutrulaf

LAF, lafuri, s. n. (Rar; de obicei la pl.) Palavră. ◊ Loc. vb. A ședea (cu cineva) la lafuri = a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas. ◊ Expr. A tăia frunză verde și lafuri = a spune minciuni. – Din tc. lâf. substantiv neutrulaf