idiot definitie

IDIÓT, -OÁTĂ adj., s.m. și f. (Om) lipsit complet de inteligență; tâmpit. [Pron. -di-ot. / < fr. idiot, lat. idiota, gr. idiotes]. adjectividiot

idiót (idioátă), adj. – Cretin, tîmpit. Fr. idiot. – Der. idioție, s. f. (debilitate mintală maximă); idioțenie, s. f. (idioțenie; tîmpenie); idiotism, s. n., din fr., și înainte (sec. XVIII) din gr. ἰδιωτισμός. – Comp. idiomel, adj. și s. n. (imn bisericesc cu melodie proprie), din ngr. ἰδιόμελος. adjectividiot

*idiót, -oátă adj. și s. (fr. idiot, lat. idióta, idiot, d. vgr. idiótes, care n´are educațiune liberă, neînvățat, necercat în lume, prost). Prost, stupid: om idiot, casă de construcțiune idioată. Adv. A vorbi idiot. adjectividiot

idiót (-di-ot) adj. m., s. m., pl. idióți; adj. f., s. f. idioátă, pl. idioáte adjectividiot

idiot a. și m. lipsit de minte, stupid. [La Greci, idiot desemna pe omul din popor (în opozițiune cu omul public și cu magistratul), de unde cel lipsit de învățătură sau și a cărui minte nu s’a desvoltat]. adjectividiot

IDIÓT, -OÁTĂ, idioți, -oate, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de idioție; tâmpit, cretin, imbecil. 2. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor) Care manifestă, care denotă nerozie, stupiditate etc. [Pr.: -di-ot] – Din fr. idiot. adjectividiot

IDIÓT, -OÁTĂ, idioți, -oate, adj. Care suferă de debilitate mintală, care este lipsit total de inteligență. ◊ Fig. Mînia lui... idioată era atît de ridiculă. DELAVRANCEA, S. 126. ◊ (Substantivat) Două greșeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot. A ! ce nenorocire ! ce mare idiot ! ALEXANDRESCU, P. 89. – Pronunțat: -di-ot. adjectividiot