iáscă s. f. – Nume dat mai multor ciuperci parazite, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor (Fomes igniarius). – Mr., megl. iască. Lat. ēsca (Diez, I, 163; Densusianu, Hlr., 189; Pușcariu 759; Candrea-Dens., 804; REW 2913; DAR), cf. alb. eskë, askë (Meyer 97; Philippide, II, 640), it., prov. esca, fr. èche, sp. yesca, ngr. ἤσϰα, ἴσϰα. Forma de pl. iești (DAR), este practic ieșită din uz. – Der. iescos, adj. (ca iasca, uscat). Din rom. provin sb. jeska „hrană” (Candrea, Elemente, 406), țig. yeska (Wlislocki 92). substantiv femininiască
iáscă s. f. substantiv femininiască
ĭáscă f. fără pl., care ar fi ĭește, ca muște, saŭ ĭeștĭ, ca ĭernĭ (lat. êsca, nutriment, momeală, nadă; it. esca, nadă, ĭască; pv. esca, fr. êche, sp. yesca, ĭască; ngr. iska, sîrb. jeska, atracțiune. P. ê, cp. cu seară, teacă, teară). Un fel de burete care crește pe arborĭ și care, prinzînd scînteĭa amnaruluĭ, se aprinde și servește la ațîțat focu (fomes igniarius saŭ fomes fomentarius). Fig. Aliment fără gust: pînea asta e curată ĭască! substantiv femininĭască
iáscă, s.f. – (bot.) Ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor (Fomes fomentarius); iască de cioată, văcălie de iască. Era folosită de bătrâni sau de ciobani la aprins focul. „Se bagă în mustul grajdului, unde se ține 2-3 săptămâni la dospit, apoi se uscă la soare sau pe pietre încinse. Bătucită bine, ia foc când bate cremenea pe piatră și sar scântei” (Acta Musei 2002: 360). – Lat. esca „hrană, medicament„. substantiv femininiască
IÁSCĂ s. f. Ciupercă în formă de copită care crește ca parazit sau ca saprofit pe copaci și care (preparată într-un mod special) se întrebuințează, la nevoie, pentru aprins focul (Fomes igniariussau Fomes fomentarius). Tatarul a zbătut amnarul în cremene, a potrivit, iasca aprinsă în ghemul de iarbă uscată și-a suflat în el, dînd flacără. SADOVEANU, F. J. 647. Din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă începu să se rîdice în sus fumul negru și înădușit. HOGAȘ, M. N. 115. Scapără și-i dă foc cu o bucățică de iască aprinsă. CREANGĂ, O. A. 258. Io aici, neica la Sasca, Arde inima ca iasca. HODOȘ, P. P. 48. ◊ Expr. A (se) face iască = a (se) usca; a slăbi tare. Dați-mi degrabă un pahar de apă... că mi s-o făcut gîtița iască. ALECSANDRI, T. 601. ♦ Fig. (Atributiv) Uscat. Buciumă-n mine toate răscoalele țării ! Toate obidele răzvrătite... De cosași ai domniilor ticăloase, Cu inima iască și cuțitul la oase ! DEȘLIU, G. 23. substantiv femininiască
IÁSCĂ s. f. Nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes și Phellinus). ◊ Expr. A se face iască = a) a se usca; b) a slăbi foarte mult. – Lat. esca „hrană; medicament”. substantiv femininiască
iască | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | iască | iasca |
plural | iești | ieștile | |
genitiv-dativ | singular | iești | ieștii |
plural | iești | ieștilor |