huzurí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. huzurésc, imperf. 3 sg. huzureá; conj. prez. 3 să huzureáscă verbhuzuri
huzurì v. Mold. 1. a trăi în tihnă, a duce o vieață liniștită: soacra huzuria de bine CR.; 2. a fi, a se simți bine: voi să huzuriți de căldură, iar eu să crăp de frig CR. verbhuzurì
HUZURÍ, huzuresc, vb. IV. Intranz. A trăi comod, în belșug și în trândăvie. ♦ A fi lipsit de griji; a se simți foarte mulțumit, a o duce bine. – Din huzur. verbhuzuri
HUZURÍ, huzuresc, vb. IV. Intranz. (Mai ales despre paraziți, exploatatori) A trăi comod, mulțumit, în tihnă, în belșug, în trîndăvie, fără să muncească. Acolo unde-au huzurit tîlharii, Rîd astăzi voinicește făurarii. DEȘLIU, G. 38. ♦ A se simți foarte mulțumit (de ceva sau cu ceva), a o duce bine. Opinca-i bună, săraca ! Îți șede piciorul hodinit și la ger huzurești cu dînsa. CREANGĂ, A. 24. verbhuzuri
huzurésc v. intr. (d. huzur; ngr. huzuréyo, sîrb. uzuriti). Trăĭesc în huzur, n´am nevoĭe să muncesc: a huzuri de bine. V. hălăduĭesc, lenevesc și vegetez. verbhuzuresc
huzurire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | huzurire | huzurirea |
plural | huzuriri | huzuririle | |
genitiv-dativ | singular | huzuriri | huzuririi |
plural | huzuriri | huzuririlor |