1) hodoróg m. (din hodorogesc). Fam. Om hodorogit: un hodorog de moșneag, măĭ hodorogule! substantiv masculin și femininhodorog
hodoróg1 (persoană) (fam.) s. m., pl. hodorógi substantiv masculin și femininhodorog
hodoróg2 (obiect) (pop.) s. n., pl. hodoroáge substantiv masculin și femininhodorog
hodorog ! int. exprimă sgomotul ce fac lucrurile învechite: hodorog ! încolo, hodorog ! pe dincolo... carul se strică CR. ║ n. V. hodoroagă. [Onomatopee]. substantiv masculin și femininhodorog
(h)odorób n., pl. oabe și -oábă f., pl. e (vrus. udorobĭ, oală, údoroba, oală proastă, dorob, cutie, coș, rut. odoróblo, văcălie. Bern. 1, 211). Coș fără fund (gabion orĭ cilindru de împletitură de salcie) care se cufundă în apele micĭ (ca în japșe) ca să prinzĭ peștele cu mîna. – Și -óg, pl. oage. V. horeț și oboroacă. substantiv masculin și femininhodorob
HODORÓG1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de căderea sau de ciocnirea unor obiecte tari, de mersul zdruncinat al unui vehicul etc. [Var.: hodorónc interj.] – Onomatopee. substantiv masculin și femininhodorog
HODORÓG2, -OÁGĂ, hodorogi, -oáge, s. n., s. m., s. f. 1. S. n. (Fam.) Lucru (de obicei vehicul) învechit, stricat, hodorogit, care face zgomot la orice mișcare. 2. (Fam.) S. m. și f. Persoană bătrână, neputincioasă, ramolită. 3. S. f. art. (Pop.) Dans popular românesc din sudul Transilvaniei cu ritm vioi; melodie după care se execută acest dans. – Din hodorogi (derivat regresiv). substantiv masculin și femininhodorog
HODORÓG1 interj. (Și în forma hodoronc) Onomatopee care redă zgomotul produs de căderea sau ciocnirea unor obiecte tari, de mersul zdruncinat al unui vehicul pe un drum rău etc. Hodorog ! încolo, hodorog ! pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. Deodată, numai ce hodorog ! leagănul cu piatra, jos. ȘEZ. II 54. ◊ (În corelație cu « tronc », exprimă o izbitură sau începutul, alteori sfîrșitul unei căderi) Și boii, spărieți, pornesc ca niște zmei; Însă deodată hodoronc ! Dăm într-un șanț cu toții tronc ! ALECSANDRI, T. I 351. Vai de tine ! de trăsură ! De voiești primblare... tronc ? Dinții toți îți sar din gură Într-un veșnic hodoronc ! id. ib. 149. ◊ Expr. Hodoronc- (sau, rar, hodorog-)tronc, se spune cînd cineva face un lucru nepotrivit, neașteptat sau spune o vorbă deplasată. Și hodoronc-tronc, ca din senin... s-auzea o gălăgie, un vuiet. DELAVRANCEA, la TDRG. Îmi istorisi un amor al lui, un fel de nuvelă nesărată și banală, care se isprăvea printr-un « Adio » ce cădea așa, hodoronc-tronc, fără nici un motiv. VLAHUȚĂ, O. A. 193. Trîntește vorba Hodorog-tronc ca o roată. PANN, P. V. I 9. – Variantă: hodorónc interj. substantiv masculin și femininhodorog
HODORÓG2, hodorogi, s. m. Epitet injurios dat unui bătrîn care abia se mai ține pe picioare; căzătură, ramolit. Ciolane de hodorog bătrîn... butuci, nu picioare ! – se înciudă moșneagul pe sine. MIHALE, O. 365. Pleacă d-aici... hodorogule... mai mă întrebi și al cui sînt ? PREDA, Î. 37. Și un hodorog ca socru-său avea să i se împotrivească ! GÎRLEANU, N. 31. Ah, hodorog șiret, că n-am știut ! întîi pe tine te-aș fi răpus ! DELAVRANCEA, S. 250. substantiv masculin și femininhodorog
hodoroágă f., pl. oage (d. hodorog). Fam. Iron. Unealtă, mașină saŭ femeĭe hodorogită: o hodoroagă de căruță, de babă. V. cotoroanță și daradaĭcă. substantiv masculin și femininhodoroagă
hodoroágă (persoană, obiect) (fam.) s. f., g.-d. art. hodoroágei; pl. hodoroáge substantiv masculin și femininhodoroagă
hodoroagă f. 1. lucru vechiu și stricat: o hodoroagă de căruță ISP.; 2. (ironic) căzătură de om: hodoroagă bătrână; 3. fam. toacă gură. [V. hodorog]. substantiv masculin și femininhodoroagă
hodorogí, vb. tranz. – 1. A face zgomot în mers; a hurui, a zdrăngăni: „Cine umblă pân pod și nu hodorogește” (Fumul). 2. A vorbi mult și fără rost: „Cine hodorogește / Puțin lucru isprăvește” (Calendar 1980: 21). – Din hodorog (onomatopee). verbhodorogi
hodorogí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hodorogésc; imperf. 3 sg. hodorogeá; conj. prez. 3 să hodorogeáscă verbhodorogi
hodorogì v. 1. a face vuiet ca de ceva stricat sau spart: moara tot hodorogia POP.; 2. a cădea în ruine, a se dărăpăna; 3. fig. a spune vrute și nevrute: când vorbește, hodorogește CR. verbhodorogì
HODOROGÍ, hodorogesc, vb. IV. (Fam.) 1. Intranz. (Despre vehicule uzate, vechi; la pers. 3) A face zgomot (mare) în mers; a hurui. ♦ A face zgomot cotrobăind undeva. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, tare și fară rost. 3. Refl. (Despre lucruri) A se uza, a se strica, a se dărăpăna, a se hârbui. ♦ Fig. (Despre oameni) A se șubrezi, a se ramoli de boală sau de bătrânețe. – Din hodorog1. verbhodorogi
HODOROGÍ, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Mai ales despre mori și despre vehicule în mers) A face zgomot mare; a hurui, a durui. Și căruța deșartă a trecut hodorogind. GALAN, Z. R. 381. Treceau căruțe grele, încărcate, hodorogind prin îmbulzeala trăsurilor care dispăreau în goana cailor. DUNĂREANU, N. 17. [Tigrul] simțea și auzea polobocul rostogolindu-se și hodorogind în urma lui. ODOBESCU, S. III 256. Moara tot hodorogea Și pin apă tot fugea. ALECSANDRI, P. P. 103. ♦ A face zgomot cotrobăind undeva. S-aștepți puțin, că mă îmbrac – strigă dînsa hodorogind la dulapul în care-și ținea hainele. SLAVICI, O. I 354. Gata, răspunse ea din pod, hodorogind prin niște străchini și ulcioare. CONTEMPORANUL, III 651. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult și tare; a trăncăni. Mai tacă-vă lioarba ! răcni Vătașa. Eu pierd și voi hodorogiți ! DUNĂREANU, CH. 46. Din gură hodorogește, Chiar ca o moară de vînt. ALECSANDRI, T. I 384. ◊ Tranz. (Neobișnuit) A lui bunică Ce cu neîncetare hodorogea minciuni. NEGRUZZI, S. II 265. 3. Refl. (Despre lucruri) A se strica, a se dărăpăna, a se hîrbui. Bătută însă mereu de vînturi, moara lui Busuioc s-a hodorogit. SLAVICI, O. I 226. ◊ Fig. (Despre persoane) M-am hodorogit, și trebuie să stau la reparat, măcar o săptămînă. CARAGIALE, O. VII 117. verbhodorogi
hodorogésc v. intr. (rut. hódorom hoditi, a se clătina, a merge șovăind. V. hod). A face hodoronc, a nu funcționa bine: mașina asta hodorogește. Fig. Toc, trăncănesc, îndrug la vorbe: nu maĭ hodorogi la urechea mea! Fac tărăboĭ răscolind lucrurile: cine hodorogește pin [!] pod? V. tr. Stric, hîrbuĭesc, deteriorizez: mĭ-aĭ hodorogit căruța. V. refl. Mă uzez, mă stric, (fig.) îmbătrînesc, perd [!] memoria: căruța, (fig.) baba s´a hodorogit. verbhodorogesc
hodorogi verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)hodorogi | hodorogire | hodorogit | hodorogind | singular | plural | ||
hodorogind | hodorogiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | hodorogesc | (să)hodorogesc | hodorogeam | hodorogii | hodorogisem | |
a II-a (tu) | hodorogești | (să)hodorogești | hodorogeai | hodorogiși | hodorogiseși | ||
a III-a (el, ea) | hodorogește | (să)hodorogeai | hodorogea | hodorogi | hodorogise | ||
plural | I (noi) | hodorogim | (să)hodorogim | hodorogeam | hodorogirăm | hodorogiserăm | |
a II-a (voi) | hodorogiți | (să)hodorogiți | hodorogeați | hodorogirăți | hodorogiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | hodorogesc | (să)hodorogească | hodorogeau | hodorogiră | hodorogiseră |