HÉRCULE s.m. (Liv.) Om voinic, robust. / < fr. hercule, cf. Hercule – erou legendar din antichitate]. substantiv masculinhercule
HÉRCULE s. m. (fam.) om voinic, robust. (< fr. hercule) substantiv masculinhercule
Hercule = Hercules. substantiv masculinhercule
Alcid m. Mit. supranumele lui Hercule ca strănepot al lui Alceu. temporaralcid
Hercule m. Mit. erou, fiul lui Joie și al Alcmenei, faimos prin isprăvile sale, printre cari cele 12 întreprinderi eroice numite Muncile lui Hercule: 1. răpunerea leului din Nemèa; 2. omorîrea Hydrei din Lerna; 3. prinderea mistrețului din Erymanth; 4. goana păsărilor din lacul Stymphal; 5. prinderea ciutei cu picioarele de aramă; 6. învingerea Amazonelor; 7. curățirea staulelor lui Augias; 8. scăparea Cretanilor de Minotaur; 9. răpirea cailor lui Diomede; 10. moartea lui Geryon; 11. răpirea merelor de aur din grădina Hesperidelor; 12. aducerea lui Theseu din infern. Eroul muri în dureri cumplite, cauzate de tunica înveninată a centaurului Nessus, ce-i trimisese soția sa Dejanira. ║ m. fig. om foarte robust. temporarhercule
Prometeu m. 1. Mit. fiul lui Iapet, răpi focul din cer spre a însufleți o statuă de argilă ce plăsmuise; Jupiter iritat îl pironi în muntele Caucaz, unde un vultur îi devora ficatul mereu renăscând, până ce Hercule îl scăpă de acest supliciu; 2. fig. mare binefăcător al omenirii. temporarprometeu
Coloanele lui Hercule f. pl. numele a doi munți în strâmtoarea de Gibraltar. temporarcoloaneleluihercule
hercule substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | Hercule | — |
plural | hercule | — | |
genitiv-dativ | singular | — | — |
plural | herculilor | — |