gâtui definitie

gî́tuĭ, a -í v. tr. (d. gît). Strîng de gît, ucid strîngînd de gît, sugrum, beregățesc, gușuĭ suguș. V. strangulez. verb tranzitivgîtuĭ

gâtuí (a ~) vb., ind. prez. 3 gấtuie, imperf. 3 sg. gâtuiá; conj. prez. 3 să gấtuie verb tranzitivgâtui

gâtuì v. a strânge de gât, a sugruma. verb tranzitivgâtuì

GÂTUÍ, gấtui, vb. IV. 1. Tranz. A strânge pe cineva de gât (și a-l omorî prin sufocare); a sugruma. 2. Refl. A se îngusta, a se micșora pe o anumită porțiune, într-o anumită zonă. – Gât + suf. -ui. verb tranzitivgâtui

GÎTUÍ, gî́tui, vb. IV. Tranz. 1. A strînge (pe cineva) de gît; a sugruma. Nu-i rămînea decît să sară la ea și s-o gîtuie, să-i sucească gîtul ca la un pui de vrabie. SLAVICI, O. I 342. Cît pe ce erai să mă gîtui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 120. ◊ Fig. Erai gîtuit de emoție. PAS, Z. I 70. Femeia a dat să se scoale, să fugă, ori să răspundă. Dar, gîtuită de-o teamă năprasnică, a venit mototol la loc. POPA, V. 317. 2. Fig. A înăbuși, a împiedica un proces în dez­voltarea lui. Acolo unde critica de jos este gîtuită, sub o formă sau alta, apar atitudini tolerante față de lipsuri, lăudăroșenie, îngîmfare, automulțumire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 51. – Prez. ind. și: gîtuiesc (CREANGĂ, P. 115). verb tranzitivgîtui