grohăíre s. f., g.-d. art. grohăírii; pl. grohăíri substantiv feminingrohăire
GROHĂÍRE, grohăiri, s. f. Acțiunea de a grohăi și rezultatul ei. – V. grohăi. substantiv feminingrohăire
gróhăĭ și (maĭ rar) gróhoĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. care arată glasu porculuĭ bătrîn, care glas seamănă cu huruitu prăbușiriĭ și măcinăriĭ. E o var. grohotésc și rudă cu lat. grundire, grunnire, vfr. gronir, nfr. grogner, gronder, germ. grunzen ș. a.). Se zice despre glasu porculuĭ mulțămit [!] orĭ furios. V. tr. (și gruhăĭ, d. rus. grúhnutĭsĕa, a se prăbuși cu huruĭală. V. Bern. 1, 357). Bat și separ de pleavă cerealele la arie (Șez. 30, 169). V. gîrtonesc, guiț. verbgrohăĭ
grohăí (a ~) vb., ind. prez. 3 gróhăie, imperf. 3 sg. grohăiá; conj. prez. 3 să gróhăie verbgrohăi
GROHĂÍ, pers. 3 gróhăie, vb. IV. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate sunete caracteristice speciei. – Groh + suf. -ăi. verbgrohăi
GROHĂÍ, gróhăi, vb. IV. (Obișnuit la pers. 3) Intranz. (Despre porci și mistreți) A scoate grohăituri. În coteț scroafa a adormit, tolănită, grohăind molcom către cei doisprezece purcei care o sug, lacomi. CAMILAR, TEM. 50. Purcelul grohăi mulțumit și începu să caute pe jos. REBREANU, R. I 147. Am găsit copila teafără însă răsturnată cu albiuța de niște porci care grohăiau împrejurul ei. CREANGĂ, A. 21. ◊ Fig. (Depreciativ, despre oameni) Rămas la masă... chiaburul rîse iarăși mușcător, grohăind de veselie ațîțătoare. DUMITRIU, N. 241. – Prez. ind. și: grohăiesc (BOGZA, C. O. 129). verbgrohăi
grohăire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | grohăire | grohăirea |
plural | grohăiri | grohăirile | |
genitiv-dativ | singular | grohăiri | grohăirii |
plural | grohăiri | grohăirilor |