fărâmíță s. f., g.-d. art. fărâmíței; pl. fărâmíțe substantiv femininfărâmiță
FĂRÂMÍȚĂ, fărâmițe, s. f. Diminutiv al lui fărâmă; fărâmică. – Fărâmă + suf. -iță. substantiv femininfărâmiță
FĂRÎMÍȚĂ, fărîmițe, s. f. Diminutiv al lui fărîmă. Își tăie o fărîmiță de carne de subsuoară, o dete zmăului să-i zăbăvească vremea și începu să-și strige cîinele. ȘEZ. I 68. substantiv femininfărîmiță
fărămițà v. a face mici fărăme. temporarfărămițà
fărâmițá (a ~) vb., ind. prez. 3 fărâmițeáză verb tranzitivfărâmița
fărămițà v. a face mici fărăme. verb tranzitivfărămițà
FĂRÂMIȚÁ, fărâmițez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) preface în fărâmițe, a (se) sfărâma în componente foarte mici. – Din fărâmiță. verb tranzitivfărâmița
FĂRÎMIȚÁ, fărîmițez, vb. I. Tranz. A face fărîmițe, a fărîma mărunt. A fărîmița pîinea. ◊ Fig. Burghezia caută să fărîmițeze forțele oamenilor muncii pe naționalități. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 299, 5/1. verb tranzitivfărîmița