fântână definitie

fîntî́nă (fîntî́ni), s. f. – 1. Izvor. – 2. Puț. – mr. făntînă, megl. făntǫnă, istr. făntărę. Lat. fontāna (Diez, I, 185; Pușcariu 615; Candrea-Dens., 592; REW 3426; DAR), cf. it. fontana, prov. fontana, fr. fontaine. – Der. fîntînar, s. m. (persoană care face sau repară fîntîni); fîntînea, s. f. (în medicina veche, deschidere, fonticulus). substantiv femininfîntînă

fântână, fântâni s. f. (er.) vagin. substantiv femininfântână

fîntî́nă f., pl. ĭ (lat. fontana, d. fons m., fîntînă; it. pv. vcat. sp. fontana, fr. fontaine). Mold. Trans. Puț, groapă săpată în pămînt de scos apă. Fîntînă arteziană, puț săpat cu sonda și din care țișnește [!] apă în sus. Fig. Fîntînile științeĭ, izvoare, documente, texte originale. substantiv femininfîntînă

fântấnă s. f., g.-d. art. fântấnii; pl. fântấni substantiv femininfântână

fântână f. 1. puț cu cumpănă lungă; 2. locul unde curge apă; 3. clădire pe un asemenea loc: fântână monumentală; 4. fig. documente, texte originale: fântânile istoriei; 5. nume dat coșului de fum al unei case țărănești. [Lat. (AQUA) FONTANA = clasic FONTEM]. substantiv femininfântână

FÂNTẤNĂ, fântâni, s. f. 1. Construcție alcătuită dintr-o groapă cilindrică sau prismatică (cu pereții pietruiți) cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea curentă cu apă în mediul rural; puț. ◊ Expr. A căra apă la fântână = a întreprinde o acțiune zadarnică, a depune o muncă inutilă. ♦ Construcție de zid, de piatră etc. care adăpostește o sursă de apă (venită prin conductă), servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ (în parcuri, pe străzi etc.). 2. (Reg.) Izvor. [Pl. și: (rar) fântâne] – Lat. fontana. substantiv femininfântână

FÎNTÎ́NĂ, fîntîni, s. f. 1. Groapă de obicei cilindrică sau prismatică (uneori cu pereții pietruiți), cu ghizduri împrejur, săpată în pămînt pînă la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea cu apă; puț. A mîncat băiatul cu poftă mare; i-a mulțumit gazdei și s-a aplecat la fîntînă să bea. CARAGIALE, O. III 53. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lîngă o fîntînă cu ciutură. CREANGĂ, A. 143. Culcă-te colea, lîngă fîntînă, la răcoare; și dormi într-una pînă dimineață. ALECSANDRI, T. I 449. ◊ Expr. A căra apă la fîntînă = a întreprinde acțiuni zadarnice, a depune o muncă inutilă. ♦ Construcție (de obicei de zidărie) care adăpostește o sursă de apă, servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ în parcuri, pe străzi etc. ◊ Fîntînă arteziană v. artezian. 2. (Regional; atestat în forma de pl. fîntîne) Izvor. Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc', ste­lele scapără-n cale, Apele plîng clar izvorînd în fîntîne. EMINESCU, O. I 231. – Pl. și: (rar) fîntîne. substantiv femininfîntînă