flăcắŭ și (Mold.) și flecắŭ m. (d. fleac, flecar, care apoĭ șĭ-a luat un înț. maĭ bun, ca și copil și burlac. D. rom. vine ung. filkó, servitor. Cp. cu hojmalăŭ). Tînăr adult (16-24 de anĭ) la țară. Holteĭ: flăcăŭ tomnatic. V. fecĭor. substantiv masculinflăcăŭ
flăcău m. 1. june adult (până la 25 de ani); 2. tânăr neînsurat: un flăcău tomnatec. [Tras din slav. HLAKŬ]. substantiv masculinflăcău
flăcắu (flăcắi), s. m. 1. Tânăr, băiat. 2. Bărbat necăsătorit, burlac. – De la făt, cu suf. -lău (ca fătălău de la fată). Rezultatul, *fătlău, a trecut normal la *făclău, cf. cotli > cocli, pantlică > panglică; iar forma *făclău trebuie să fi suferit o metateză, nu numai fiind normală într-un astfel de caz (cf. potlog > plotog, poclon > plocon, picro- > prico-, etc.), ci și datorită valorii expresive a grupului fl. Celelalte explicații nu sunt satisfăcătoare: din sl. chlakŭ „burlac” (Cihac, II, 109; Conev 58; Philippide, Principii, 154), sau de la fleac (Pușcariu, Dacor., II, 600), ipoteză inadmisibilă; astfel încât DAR dă etimonul necunoscut. – Der. flăcăí, vb. (a duce o viață de burlac); flăcăiándru, s. m. (flăcău); flăcăíe, s. f. (rar, burlăcie); flăcăíme, s. f. (tinerețe). Din rom. provine ucr. flekaw (Miklosich, Wander., 15). – [3416] substantiv masculinflăcău
FLĂCẮU, flăcăi, s. m. Tânăr neînsurat; fecior, june. ◊ Flăcău tomnatic (sau stătut) = bărbat care a trecut de prima tinerețe și nu s-a însurat. – Cf. sl. chlakŭ „holtei”. substantiv masculinflăcău
FLĂCẮU, flăcăi, s. m. Tînăr neînsurat; fecior, june. A intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalți unsprezece frați ai lui, în total doisprezece flăcăi. ARGHEZI, P. T. 148. Flăcăii ieșeau din sală cîntînd, cu mintenele pe umeri. BUJOR, S. 38. Flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Ia gîciți de cin' mi-i dor?... De-un flăcău cam negrișor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Flăcău tomnatic (sau stătut) = bărbat care nu s-a însurat la vreme și a rămas burlac. Era odată un flăcău stătut. CREANGĂ, P. 139. Tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însură. NEGRUZZI, S. I. 246. substantiv masculinflăcău
flăcăí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. flăcăiésc, imperf. 3 sg. flăcăiá; conj. prez. 3 să flăcăiáscă verbflăcăi
FLĂCĂÍ, flăcăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A trăi ca flăcău (neînsurat); a-și petrece tinerețea ca flăcău. – Din flăcău. verbflăcăi
FLĂCĂÍ, flăcăiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A trăi ca flăcău (neînsurat), a-și petrece tinerețea ca flăcău. V. burlăci. Mitu lui Filică flăcăia mai mult singur decît în ceata celorlalți băieți. MIHALE, O. 134. Cînd era unchiu-meu... copilandru, Voinea sin Voinea flăcăia. STANCU, D. 46. verbflăcăi
2) flăcăĭésc v. intr. Trăĭesc ca flăcăŭ. verbflăcăĭesc
flăcăi | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)flăcăi | flăcăire | flăcăit | flăcăind | singular | plural | ||
flăcăind | flăcăiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | flăcăiesc | (să)flăcăiesc | flăcăiam | flăcăii | flăcăisem | |
a II-a (tu) | flăcăiești | (să)flăcăiești | flăcăiai | flăcăiși | flăcăiseși | ||
a III-a (el, ea) | flăcăiește | (să)flăcăiai | flăcăia | flăcăi | flăcăise | ||
plural | I (noi) | flăcăim | (să)flăcăim | flăcăiam | flăcăirăm | flăcăiserăm | |
a II-a (voi) | flăcăiți | (să)flăcăiți | flăcăiați | flăcăirăți | flăcăiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | flăcăiesc | (să)flăcăiască | flăcăiau | flăcăiră | flăcăiseră |