dăinuitór (dăi-nu-i-) (rar) adj. m., pl. dăinuitóri; f. sg. și pl. dăinuitoáre adjectivdăinuitor
DĂINUITÓR, -OÁRE, dăinuitori, -oare, adj. Care dăinuiește; durabil, trainic, persistent. [Pr.: -nu-i-] -Dăinui + suf. -tor. adjectivdăinuitor
DĂINUITÓR, -OÁRE, dăinuitori, -oare, adj. Care dăinuiește; durabil, persistent, trainic. Că se-ngrozesc de moarte zgîrciții, mă pricep, Și-ndrăgostiții tineri cîți dragostea și-o-ncep, Că au și unii și-alții comori dăinuitoare. MACEDONSKI, O. II 74. Ferice de voi, care credeți că toate sînt adevărate și dăinuitoare. SLAVICI, N. I 243. Vînătorul... să dea nevinovaților săi adversari un răgaz ce, în curînd, îi va asigura, tot lui, o mai spornică și mai dăinuitoare izbîndă. ODOBESCU, S. III 38. – Pronunțat: -nu-i-. adjectivdăinuitor
dăinuitor | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | dăinuitor | dăinuitorul | dăinuitoare | dăinuitoarea |
plural | dăinuitori | dăinuitorii | dăinuitoare | dăinuitoarele | |
genitiv-dativ | singular | dăinuitor | dăinuitorului | dăinuitoare | dăinuitoarei |
plural | dăinuitori | dăinuitorilor | dăinuitoare | dăinuitoarelor |