dregătorie definitie

dregătoríe f. (d. dregător). Vechĭ. Funcțiune maĭ însemnată. – Și direg- și dereg-. substantiv feminindregătorie

dregătoríe s. f., art. dregătoría, g.-d. art. dregătoríei; pl. dregătoríi, art. dregătoríile substantiv feminindregătorie

dregătorie f. funcțiune înaltă. substantiv feminindregătorie

DREGĂTORÍE, dregătorii, s. f. Demnitatea, funcția de dregător. [Var.: (înv. și reg.) diregătoríe s. f.] – Dregător + suf. -ie. substantiv feminindregătorie

DREGĂTORÍE, dregătorii, s. f. (Învechit) Funcție înaltă, demnitate, slujbă laică sau eclesiastică; autoritate publică. Duca-vodă știe că vii și te-așteaptă, dînd porunci la toate dregătoriile pînă la Iași să fii bine primit. SADOVEANU, Z. C. 13. Cu tot respectul cuvenit mesei, cuvenit bătrîneții și dregătoriei părintelui arhondar, cei doi călugări schimbau cu Silviu priviri tainice. GALACTION, O. I 569. Comandantul-șef al oștirii și-a sfîrșit tocmai trebile militărești, ca secretar de stat, la înalta dregătorie ce i-a fost încredințată. MACEDONSKI, O. III 39. ◊ A-și face dregătoria = a-și îndeplini funcția. (Atestat în forma diregătorie) [Împăratul] își făcu diregătoria, dar gîndul îi era tot la fata cea mai mică. RETEGANUL, P. II 23. ♦ (Rar) Judecătorie. Merse deci pe la toate dregătoriile și fu străgănit prin judecăți mai mulți ani, fără să-și dobîndească dreptatea. ISPIRESCU, L. 277. – Variantă: (regional) diregătoríe s. f. substantiv feminindregătorie