docăní (-nésc, -ít), vb. – A pisa, a insista, a deranja. – Var. docăi. Creație expresivă, cf. tocăni, bocăni. În Olt. și Munt. verb tranzitivdocăni
docăĭésc și docănésc v. tr. (cp. cu tocănesc). Olt. Stăruĭ, insist, bat capu: l-am certat, l-am docănit; degeaba! (NPl. Ceaur, 54 și 14). verb tranzitivdocăĭesc
docăni | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)docăni | docănire | docănit | docănind | singular | plural | ||
docănind | docăniți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | docănesc | (să)docănesc | docăneam | docănii | docănisem | |
a II-a (tu) | docănești | (să)docănești | docăneai | docăniși | docăniseși | ||
a III-a (el, ea) | docănește | (să)docăneai | docănea | docăni | docănise | ||
plural | I (noi) | docănim | (să)docănim | docăneam | docănirăm | docăniserăm | |
a II-a (voi) | docăniți | (să)docăniți | docăneați | docănirăți | docăniserăți | ||
a III-a (ei, ele) | docănesc | (să)docănească | docăneau | docăniră | docăniseră |