DISCERNĂMẤNT s.n. Facultatea de a judeca, de a raționa, de a discerne, de a gândi; judecată, rațiune. [Pl. -turi, -minte. / cf. fr. discernement, it. discernimento]. substantiv neutrudiscernământ
DISCERNĂMẤNT s. n. facultatea de a discerne; judecată, rațiune. (< fr. discernement) substantiv neutrudiscernământ
* discernamént n., pl. e (fr. discernement). Facultatea de a discerne. – Forma corectă rom. ar fi discerniment, ca it. discernimento, că vine de la un vb. îld. (Cp. cu compartiment față de apartament). Forma discernămînt e un barb. substantiv neutrudiscernament
!discernămấnt s. n. substantiv neutrudiscernământ
discernemânt n. facultatea de a judeca lucrurile. substantiv neutrudiscernemânt
DISCERNĂMẤNT s. n. Facultatea de a discerne. – Din fr. discernement. substantiv neutrudiscernământ
DISCERNĂMÎ́NT s. n. Facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare. V. alegere, selecționare. O ființă... capabilă de discernămînt, curajoasă. CAMIL PETRESCU, T. II 305. Ar rezulta că Asachi e un novator exagerat, că vrea să introducă cît mai multă cultură apuseană cu putință fără nici un discernămînt. IBRĂILEANU, SP, CR. 45. substantiv neutrudiscernămînt
discernământ | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | discernământ | discernământul |
plural | discernăminte | discernământurile | |
genitiv-dativ | singular | discernământ | discernământului |
plural | discernământuri | discernămintelor |