DEVIÁȚIE s.f. 1. Abatere, îndepărtare față de o direcție normală dată; deviere. 2. Unghi format de acul busolei cu meridianul magnetic sub influența maselor de metal situate la bord. [Gen. -iei, var. deviațiune s.f. / cf. fr. déviation, it. deviazione]. substantiv feminindeviație
DEVIÁȚIE s. f. 1. abatere față de o direcție normală dată. ♦ ~ de sept = deformare a septului nazal. ◊ (biol.) transformare a unui organ într-altul, cu altă structură și altă funcție. ♦ ~ sexuală = practicarea relațiilor erotice între parteneri aparținând aceluiași sex; homosexualitate. 2. (fiz.) unghi format de raza emergentă dintr-un sistem cu cea incidentă; deflexiune. (2). 3. unghi format de acul busolei cu meridianul magnetic sub influența maselor de metal situate la bord. (< fr. déviation, lat. deviatio) substantiv feminindeviație
deviáție (-vi-a-ți-e) s. f., art. deviáția (-ți-a), g.-d. art. deviáției; pl. deviáții, art. deviáțiile (-ți-i-) substantiv feminindeviație
DEVIÁȚIE, deviații, s. f. Abatere de la direcția dată sau normală. ◊ (Med.) Deviație de sept = deformare a peretelui despărțitor al cavității nazale. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. déviation. substantiv feminindeviație
DEVIÁȚIE, deviații, s. f. Abatere de la direcția normală a unui lucru. Deviația coloanei vertebrale. ◊ Fig. Senzații de natura asta... datorite deviației atenției ori somnului, le-am mai avut numai o singură dată. IBRĂILEANU, A. 136. – Pronunțat: -vi-a-. substantiv feminindeviație
deviați(un)e f. 1. acțiunea de a devia: deviațiunea luminei; 2. schimbare în direcțiunea naturală: deviațiunea coloanei vertebrale; 3. fig. depărtare, abatere în purtare: deviațiunea principiilor. substantiv feminindeviațiune
deviație | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | deviație | deviația |
plural | deviații | deviațiile | |
genitiv-dativ | singular | deviații | deviației |
plural | deviații | deviațiilor |