desprețuì v. 1. a avea, a arăta despreț; 2. fig. a nu se teme de: viteazul desprețuește moartea. verb tranzitivdesprețuì
DISPREȚUÍ, disprețuiesc, vb. IV. Tranz. A avea sau a manifesta dispreț față de cineva sau de ceva; a trata cu dispreț pe cineva sau ceva, a nu lua în seamă. [Var.: (înv.) desprețuí vb. IV] – Dispreț + suf. -ui. verb tranzitivdisprețui
DESPREȚUÍ vb. IV v. disprețui. verb tranzitivdesprețui
DISPREȚUÍ, disprețuiesc, vb. IV. Tranz. A trata cu dispreț, a nu lua în seamă, a nesocoti, a nu pune preț (pe cineva sau pe ceva); a desconsidera. Vom face tot, ca oameni cumsecade, care nu disprețuiesc petrecerile. SADOVEANU, Z. C. 61. O pizmuiseră pe răposată și o urau, după cum și dînsa le disprețuise. M. I. CARAGIALE, C. 155. Mi-a disprețuit porunca – nu tăgădui. DAVILA, V. V. 70. ◊ Absol. Cu dureroasă surpriză, învăța să disprețuiască și să urască. C. PETRESCU, C. V. 122. ◊ Refl. reciproc. Se urau... sau numai se disprețuiau. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 98. – Variantă: (învechit) desprețuí (NEGRUZZI, S. I 19, ALEXANDRESCU, M. 6) vb. IV. verb tranzitivdisprețui
desprețui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)desprețui | desprețuire | desprețuit | desprețuind | singular | plural | ||
desprețuind | desprețuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | desprețuiesc | (să)desprețuiesc | desprețuiam | desprețuii | desprețuisem | |
a II-a (tu) | desprețuiești | (să)desprețuiești | desprețuiai | desprețuiși | desprețuiseși | ||
a III-a (el, ea) | desprețuiește | (să)desprețuiai | desprețuia | desprețui | desprețuise | ||
plural | I (noi) | desprețuim | (să)desprețuim | desprețuiam | desprețuirăm | desprețuiserăm | |
a II-a (voi) | desprețuiți | (să)desprețuiți | desprețuiați | desprețuirăți | desprețuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | desprețuiesc | (să)desprețuiască | desprețuiau | desprețuiră | desprețuiseră |