DECLINATÓRIU, -IE adj. (Jur.) Care nu recunoaște competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ◊ (s.n.) Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. [Pron. -riu. / cf. fr. déclinatoire]. adjectivdeclinatoriu
DECLINATÓRIU, -IE adj., s. n. (jur.) (hotărâre) prin care se declină competența. ♦ ~ de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și înaintează cauza la o instanță competentă. (< fr. déclinatoire) adjectivdeclinatoriu
*declinatóriŭ, -ie adj. (d. a declina). Jur. Act declinatoriŭ, act pin care un avocat refuză să compară în aintea uneĭ jurisdicțiunĭ pe a căreĭ competență o declină. (Și ca s.n. un declinatoriŭ). Astr. Care servește la măsurat declinațiunea; busolă declinatorie. adjectivdeclinatoriŭ
declinatóriu [riu pron. ryu] (de-cli-) adj. m., f. declinatórie (-ri-e); pl. m. și f. declinatórii adjectivdeclinatoriu
DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. Care respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ♦ (Substantivat, n.; în sintagma) Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. – Din fr. déclinatoire. adjectivdeclinatoriu
DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. (Jur.) Care contestă, respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ◊ (Substantivat, n. în expr.) Declinatoriu de competență = hotărîre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite pricina la instanța competentă. adjectivdeclinatoriu
declinatoriu adjectiv | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | declinatoriu | declinatoriul | declinatorie | declinatoria |
plural | declinatorii | declinatoriii | declinatorii | declinatoriile | |
genitiv-dativ | singular | declinatoriu | declinatoriului | declinatorii | declinatoriei |
plural | declinatorii | declinatoriilor | declinatorii | declinatoriilor |