dabilă definitie

dábilă f., pl. e (ung. debella, femeĭe înaltă și slabă, cobilă. Cp. cu rablă și gloabă, „mîrțoagă” și „amendă”). Trans. (și dábălă) pl. ele. Schelet. Gloabă, mîrțoagă. Olt. Belea, necaz. Vechĭ. Bir (ca și gloabă). substantiv feminindabilă

dábilă, -e, (dabdílă). s.f. – Namilă, animal mare, greoi. (Fig.) Femeie mare, grasă: „Scapă-mă, Doamne, de dabila asta” (ref. la Fata Pădurii; Bilțiu 1999: 210). – Din dăbălăza „a se bosumfla” (DER). substantiv feminindabilă

dábilă s. f., g.-d. art. dábilei; pl. dábile substantiv feminindabilă

dabilă f. 1. od. dare, impozit; 2. azi, mârțoagă. [Ung. DEBELLA; pentru raportul logic, cf. gloabă]. substantiv feminindabilă

DÁBILĂ, dabile, s. f. (Înv.) Impozit, dare, bir. – Et. nec. substantiv feminindabilă

DÁBILĂ, dabile, s. f. (Învechit și arhaizant) Dare, bir, impozit. Satele să prindă și să deie în mîna oștenilor măriei-sale pe slujitorii păgîni care vor fi umblînd în țară după dabile, peșcheșuri și plocoane. SADOVEANU, N. P. 339. Biruri aruncă pe țară grele... Angării, dabile. BUDAI-DELEANU, Ț. 362. substantiv feminindabilă