cuvânt definitie

adio, Margareto! / și n-am cuvinte! / și-un praz verde! expr. folosită pentru a exprima indiferența totală față de cineva substantiv neutru adio

cuvînt (cuvínte), s. n.1. Termen, vorbă. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învățătură a religiei. – 5. (Înv.) Știre, veste, noutate. – 6. Proverb, zicală. – 7. Ordin, dispoziție. – 8. Făgăduință, promisiune, siguranță. – 9. (Înv.) Răspuns, lămurire. – 10. (Înv.) Dispută, controversă. – 11. Rațiune, motiv, cauză, pricină. – Mr. (cuvendă), istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Pușcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. și alb. kuvënt „conversație”, ngr. ϰουβέντα „conversație” ca și ngr. ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, sl. sŭborŭ „reuniune” și sb. zbor „conversație” etc. Această coincidență îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 și Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, și imaginea pe care o dă ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și DAR îl consideră a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adj. (care vorbește, care poate vorbi; rațional; chibzuit); necuvîntător, adj. (fără grai, care nu poate vorbi; fără rațiune, animalic); cuvîntăreț, adj. (înv., rațional, înzestrat cu rațiune); cuvîntătorie, s. f. (înv., elocință); cuvintelnic, s. n. (înv., dicționar, glosar); precuvîntare, s. f. (prefață), înv., formație literară pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare. substantiv neutru cuvînt

cuvî́nt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n´aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte [!] de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea [!] de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într´un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într´un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire [!], perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt [!] cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată. substantiv neutru cuvînt

cuvấnt s. n., pl. cuvínte substantiv neutru cuvânt

cuvânt n. 1. vorbă (rostită sau scrisă) în legătură cu altele: nu ies din cuvântul lui; 2. discurs: cuvânt bisericesc; 3. facultatea de a vorbi proprie speciei umane; 4. rațiune: cu cuvânt sau fără cuvânt; 5. motiv: n’ai cuvânt să te plângi; 6. dreptate, drept: are cuvânt; 7. promisiune verbală: nu te ții de cuvânt; 8. a doua persoană a Sf. Treimi: Cuvântul trup s’a făcut. [Lat. CONVENTUM, adunare, de unde convorbire, vorbă, asociațiune de idei familiară (cf. taifas); pentru sensul de «rațiune», cugetarea și limba sunt inseparabile]. substantiv neutru cuvânt

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”. substantiv neutru cuvânt

cuvấnt-chéie s. n., pl. cuvínte-chéie substantiv neutru cuvânt-cheie

cuvấnt-mátcă s. n., pl. cuvínte-mátcă substantiv neutru cuvânt-matcă

*cuvấnt-títlu s. n., pl. cuvínte-títlu substantiv neutru cuvânt-titlu

*luáre de cuvấnt s. f. + prep. + s. n. substantiv neutru luaredecuvânt

cuvấnt-vedétă s. n., pl. cuvínte-vedétă substantiv neutru cuvânt-vedetă

*cuvấnt-înaínte s. n., pl. cuvínte-înaínte substantiv neutru cuvânt-înainte

a spune două vorbe și un cuvânt expr. a vorbi extrem de concis. substantiv neutru aspunedouăvorbeșiuncuvânt

cuvântá (a ~) vb., ind. prez. 3 cuvânteáză verb tranzitiv cuvânta

în toată puterea cuvântului expr. în sensul real / imediat al cuvântului. verb tranzitiv întoatăputereacuvântului

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului cuvânt

cuvânt   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cuvânt cuvântul
plural cuvinte cuvintele
genitiv-dativ singular cuvânt cuvântului
plural cuvinte cuvintelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z