clănțăníre s. f., g.-d. art. clănțănírii; pl. clănțăníri substantiv femininclănțănire
CLĂNȚĂNÍRE, clănțăniri, s. f. Acțiunea de a clănțăni și rezultatul ei. – V. clănțăni. substantiv femininclănțănire
CLĂNȚĂNÍRE, clănțăniți, s. f. Acțiunea de a clănțăni și rezultatul ei; zgomotul produs prin ciocnirea ritmică a dinților, a unor obiecte de metal etc. Tremura... ca varga și i-ai fi auzit clănțănirea dinților. EMINESCU, N. 110. substantiv femininclănțănire
clănțăní vb., ind. prez. pers. 1 sg. clănțănesc / clănțăn verbclănțăni
!clănțăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțănésc/ clắnțăn, imperf. 3 sg. clănțăneá; conj. prez. 3 să clănțăneáscă/să clắnțăne verbclănțăni
clănțăni, clănțănesc v. i. v. clămpăni (1.) verbclănțăni
clănțănì v. a lovi taie și des clanța ușii: l. a toca dinții în gură de frig; 2. fig. a flecări într’una; 3. a lătra ca cățeii cei mici. [Onomatopee]. verbclănțănì
CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinți» sau urmat de determinări cauzale) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254. ◊ (Cu inversarea construcției) Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ținea porunca domnească in mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănțăni din clește. □ (în forma clențăni) Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ (Cu inversarea construcției) Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. ♦ A mișca repetat, cu zgomot, clanța ușii. Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. F i g. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clențeni) Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32. ♦ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință midtă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADOVEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. – Prez. ind. și; clănțăn (DUMITRIU, N. 72). – Variante: clanțăí (NEGRUZZI, S. I 152), clențăní, clențení vb. IV. verbclănțăni
CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mult; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Prez. ind. și: clắnțăn. – Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV] – Clanț + suf. -ăni. verbclănțăni
clănțănésc v. intr. (rut. kláncati, a. î.; sîrb. klancati, a osteni. V. clanț). Se zice despre lucrurile care fac clanț, ca bucățile de metal, dințiĭ ș. a.: foarfecele clănțănește în mîna bărbieruluĭ, dințiĭ clănțănesc de frig. Fig. Iron. Vorbesc mult și în deșert, clămpănesc. verbclănțănesc
clănțănire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | clănțănire | clănțănirea |
plural | clănțăniri | clănțănirile | |
genitiv-dativ | singular | clănțăniri | clănțănirii |
plural | clănțăniri | clănțănirilor |