ciump (-puri), s. n. – Ciot, ciuntitură. – Var. ciomp. Creație expresivă, probabil identică lui ciup, cu infix nazal, ca în ciut › ciunt, cf. ven. ciompo „ciung.” – Der. ciomplei, s. n. (buștean decojit; la cai, rădăcina cozii); ciumpav, adj. (șchiop; animal cu coarnele sau urechile tăiate), care a fost apropiat uneori de bg. čup(av) „cu urechile tăiate” (Pascu, Suf., 281; DAR) sau de mag. csámpás „șchiop” (Cihac, II, 493); dar care ar putea fi creație spontană, cu aceeași intenție expresivă ca în it. ciampa „șchiop”, germ. schampeln „a șchiopăta”; ciupăvi, vb. (a tăia; a tăia urechile; a răni; a vătăma; a lăsa pe cineva șchiop). substantiv masculinciump
cĭump m., ca colțĭ, țepĭ, butucĭ, și n., pl. urĭ, ca colțurĭ, trunchĭurĭ (var. din cĭung. V. pocĭump). Ceĭa ce rămîne în pămînt dintr´un copac tăat orĭ pe trunchĭ dintr´o ramură tăĭată orĭ pe corp dintr´un picĭor saŭ o mînă tăĭată: cĭumpiĭ de la șoldurĭ (CL. 1920, 524). – Și cĭomp (Munt.): cĭompu de fustă (VR. 1928, 3, 360). V. cĭolpan. substantiv masculincĭump
ciump (ciot) (reg.) s. m., pl. ciumpi substantiv masculinciump
ciúmp, -ă, adj. – Șchiop; ciuntat, tăiat, scurtat, retezat: „Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini de ciumpe” (Lenghel 1979: 173). În expr. stă ciump = ghemuit (ALR 1969: 140). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983). substantiv masculinciump
ciump n. Mold. 1. trunchiu de arbore tăiat; 2. ramură sau coadă trunchiată. [Formă nazalizată dintr’un primitiv ciop, butuc, înrudit cu it. cioppo, șchiop, ciumpav (primitiv: butuc)]. substantiv masculinciump
CIUMP, ciumpi, s. m. (Reg.) Bucată rămasă din ceva căruia i s-a tăiat, i s-a retezat vârful. – Et. nec. substantiv masculinciump
ciump substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | ciump | ciumpul |
plural | ciumpi | ciumpii | |
genitiv-dativ | singular | ciump | ciumpului |
plural | ciumpi | ciumpilor |