cimbru definitie

credit rapid online ifn

CIMBRU s.m. 1. Plantă erbacee cultivată în grădină, cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, ale cărei rămurele și frunze ascuțite se folosesc drept condiment; pop. cimbru-de-grădină, cimbru mirositor (Satureja hortensis). 2. Plantă cultivată în țările mediteraneene, înrudită cu maghiranul, cunoscută la noi doar ca plantă de cultură, cu aspect de tufă înaltă cu frunze mai late și flori mici, divers colorate, ale cărei părți aeriene sunt utilizate în scopuri medicinale sau drept condiment; există varietăți cu frunze piperate, altele cu miros de lămâie sau de chimion; pop. lămâioară, cimbru adevărat, timian (Thymus vulgaris) 3. Cimbrul-de-câmp sau cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o plantă erbacee spontană, târâtoare, folosită ca plantă medicinală. substantiv masculincimbru

címbru și (Prah.) cĭúmbru m. (vsl. čombrŭ, d. vgr. thýmbros, thýmbra, lat. thymbra; bg. čuber; ung. csomber, secuĭește csömbör). O plantă labiată culinară cu miros plăcut și pătrunzător. În bot. satureia hortensis, cimbru de grădină; thymus chamaedris și thymus serpyllum, cimbrișor, cimbru de cîmp, sărpun, și thymus vulgaris cimbru care se întrebuințează ca condiment culinar și care se numește pe alocurĭ și lămîĭoară și schinduf. substantiv masculincimbru

credit rapid online ifn

címbru1 (plantă) s. m., art. címbrul substantiv masculincimbru

cimbru m. plantă mirositoare întrebuințată ca condiment (Satureja hortensis) [Slav. CEBRŬ]. substantiv masculincimbru

címbru (címbri), s. m.1. Plantă erbacee cu frunze aromate folosite drept condiment (Thymus serpyllum, Thymus lanuginosus, etc.). – 2. Piperniță de grădină (Satureia hortensis). – Var. ciumbru. Mr. ciumburică. Origine necunoscută. Legătura cu gr. θύμπρος nu este clară, și der. direct din gr. (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193; Diculescu, Elementele, 483) pare dificilă din punct de vedere fonetic. S-a presupus un sl. *čębrŭ, *čąbrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52; Byhan 308; Conev 44), cf. ceh. čibr, pol. ćąbr; dar č- din sl. nu se explică decît prin intermediul rom. (Berneker 160; Philippide, Viața rom., XVIII, 46; Vasmer, apud DAR; Diculescu, Elementele, 483; cf. Pușcariu, Dacor., IV, 1405). În sfîrșit, Weigand, Jb., IX, 80, pleacă de la mag. csombor, csömbör, care pare împrumut din rom. Există ipoteza că este un cuvînt preromanic, ca în lat. cimbrus „cimbru,” sau în it. cembro „cedru hibrid”, de origine necunoscută (Prati 255). substantiv masculincimbru

!címbru2 (nume etnic) s. m., art. címbrul; pl. címbri, art. címbrii substantiv masculincimbru

CIMBRU1 s. m. Plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, cu frunze înguste și ascuțite, aromate, folosite drept condiment (Satureja hortensis).Cf. gr. thymbra. substantiv masculincimbru

CÍMBRU2, cimbri s. m. Persoană care aparținea unui trib germanic stabilit în Antichitate la vărsarea Elbei și înfrânt de romani. – Din fr. Cimbres. substantiv masculincimbru

CÍMBRU s. m. Plantă erbacee cu miros aromatic din familia labiatelor, cu frunze înguste și ascuțite, cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu; se folosește în bucătărie ca condiment (Satureia hortensis). Băiatul... era dus în grădină ca să culeagă cimbru și mărar. MARIAN, O.II 135. I-au poroncit... să păzească zama din oală să fiarbă la foc, și să puie într-însa cîte o coadă de mărari. de cimbru și de pintrejel. SBIERA, P. 14. substantiv masculincimbru

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluicimbru

cimbru  substantiv masculin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cimbru cimbrul
plural cimbri cimbrii
genitiv-dativ singular cimbru cimbrului
plural cimbri cimbrilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z