chicotire definitie

chícot, chicotésc, V. hihot, hihotesc. verbchicot

CHICOTÍ, chicotesc, vb. IV. Intranz. A râde (pe ascuns sau pe înfundate) cu izbucniri zgomotoase, cu hohote. – Din chicot. verbchicoti

chicotí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. chicotésc, imperf. 3 sg. chicoteá; conj. prez. 3 să chicoteáscă verbchicoti

chicotì v. Mold. a râde înfundat sau pe jumătate, din prostie sau din batjocură: Statu-Palmă chicoti AL. verbchicotì

CHICOTÍ, chicotesc, vb. IV. Intranz. A râde pe ascuns sau cu izbucniri (zgomotoase). – Din chicot. verbchicoti

CHICOTÍ, chicotesc, vb. IV. Intranz. (Uneori urmat de determinarea pleonastică « de rîs » sau, rar, « în rîs ») A rîde cu izbucniri zgomotoase, cu hohote (de obicei pe ascuns sau pe înfundate). Și-nțelepții cu scufă au chicotit De cîntecul ăsta neauzit. DEȘLIU, G. 26. A chicotit în rîs și a clipit din ochi, cu gîndul la pozna voastră. PAS, Z. I 50. Elevii clasei își dădeau coate și chi­coteau. SADOVEANU, N. F. 145. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte o frîntură din vorba unchiașului și, din cînd în cînd, izbucnesc în rîs cu hohote. SP. POPESCU, M. G. 24. Fetele... numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. CREANGĂ, A. 66. Cine chicotește aici? ALECSANDRI, T. I 190. ◊ F i g. Duduind, tractoarele Răscolesc ogoarele, Chicotesc ponoarele. CON­TEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/3. ◊ Refl. (Rar) Cum intră în casă, începe a se chicoti și a spune de la nuntă. CREANGĂ, P. 173. verbchicoti

hihotésc și chicotésc v. tr. (rudă cu rut. hihotati, sîrb. kikotati, rus. hihikatĭ, a. î.; ung. nyihogni, germ. kichern. V. hohotesc). Fam. Rîd cu hohote: toțĭ rîdeaŭ, hihoteaŭ, strigaŭ (CL. 1910, 433). – Rar și mă chi-. verbhihotesc