capăt definitie

CÁPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început. În capăt = în frunte; exact, deplin. Din capăt = de la început. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe; în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A scoate (sau a duce) ceva la capăt = a termina ceva (cu succes); a izbuti. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. 2. Fragment; rămășiță de... ◊ Expr. Până-ntr-un capăt de ață = tot. – Din pl. capete (< lat. capita). substantiv neutru capăt

1) cápăt n., pl. capete (lat. caput, cápitis, pl. cápita. V. cap 2). Margine, sfîrșit: capătu lumiĭ. Vîrf: un capăt de ață. Muc, rest: capăt de lumînare, de țigară, de chibrit. Călăvie. A pune capăt unuĭ lucru, a face să înceteze, a-l opri. A scoate la capăt, a ajunge la rezultat, a termina bine. Pînă la capăt pînă la sfîrșit, pînă la urmă. De la capăt, de la' nceput. V. căpătîĭ. substantiv neutru capăt

cápăt s. n., pl. cápete substantiv neutru capăt

capăt n. 1. margine, sfârșit: un capăt poeziei și pustiului să pun EM.; 2. fig. rezultat, scop: a scoate la capăt, a-și ajunge ținta, a reuși; a pune capăt, a sfârși; 3. început: a începe din capăt; 4. Mold. osie: să-i rup vreun capăt dela car CR. [Abstras din pl. capete. V. căpătâiu]. substantiv neutru capăt

CÁPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit1, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Niciun capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita). substantiv neutru capăt

CÁPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe « cap ») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMI­NESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîr­șit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcă­tură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-n scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NFGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. « de » ) Frag­ment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare.Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135. substantiv neutru capăt

joc la două capete expr. (pub., peior.) oportunism. substantiv neutru jocladouăcapete

a o scoate la capăt expr. a se descurca, a răzbi, a izbuti. substantiv neutru aoscoatelacapăt

a juca la două capete expr. (pub.) a fi oportunist; a se alia / a încheia înțelegeri cu parteneri ireconciliabili între ei. substantiv neutru ajucaladouăcapete

la capătul pământului expr. foarte departe. substantiv neutru lacapătulpământului

a-și pune capăt zilelor expr. a se sinucide. substantiv neutru așipunecapătzilelor

2) cápăt, a căpătá v. tr. (lat. cápito, -táre, d. cápere, captum, a apuca. – Capețĭ; să capețĭ, să capete. V. scapăt): Obțin, dobîndesc, primesc (maĭ ales de pomană): a căpăta un gologan. A o căpăta, a o păți, a da de dracu: astîmpără-te, c' aĭ s' o capețĭ! V. refl. Mă aleg cu, obțin, cîștig: m' am căpătat c' un franc, c' o bătaĭe, cu nasu rupt. – Barb. după germ. bekommen (Trans. Buc.) aicĭ se capătă vin, rom. corect: aicĭ se vinde, se oferă, se află, este vin. – La Cant. încápăt. verb tranzitiv capăt

căpătá (cápăt, căpătát), vb.1. A obține, a căpăta. – 2. A primi de pomană. – 3. (Trans. de Vest). A culege, a recolta. Lat. *capĭtāre, de la cāput „capital” (Pușcariu 973; Candrea-Dens., 241; REW 1635; Philippide, II, 635); cf. alb. kapëtoń, it. capitare „a ajunge” și der. romanici de la *accapĭtāre (prov. acaptar „a-și spori capitalul”, fr. achever „a termina”, v. sp. acabdar). Totuși, DAR are îndoieli în legătură cu această der., întemeindu-se pe faptul că acest cuvînt nu apare în texte vechi. Criteriul său nu pare decisiv. Pe de altă parte, cuvîntul este cu siguranță pop., și nu are nimic a face cu mag. kapni „a obține” (cf. rom. căpui), propus de DAR. După ipoteza abandonată a lui Crețu 309, ar fi reprezentant al lat. captāre. Cf. scăpăta. verb tranzitiv căpăta

CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține, a primi. 2. A câștiga; a dobândi. – Lat. capitare. verb tranzitiv căpăta

căpătá, V. capăt 2. verb tranzitiv căpăta

căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete verb tranzitiv căpăta

căpătà v. a dobândi, a primi din întâmplare. [Lit. a veni la capăt]. verb tranzitiv căpătà

CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. verb tranzitiv căpăta

CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. T r a n z. 1. A obține ceva (în urma unei solicitări sau a unei stăruințe). Am venit înaintea judecății să capăt dreptate. CREANGĂ, A. 147 ♦ A primi în dar. își băgă hainele cele frumoase ce le că­pătă în dăsagi. ISPIRESCU. L. 308. 2. A cîștiga, a obține, a agonisi ceva (în urma unui efort sau a unei străduințe). Un copil orfan... a plecat prin lumea mare, cum pleacă omul necăjit să-și capete pînea de toate zilele. RETEGANUL, P. III 27. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cît nu face; ba încă sini bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. Dragoste, cum te-aș lua, Numai de te-aș căpăta. JARNÍK-BÎRSEANU,78. 3. A primi ceva (în urma unor împrejurări indepen­dente de efortul subiectului). De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta? EMINESCU, N. 76. Mi-am pus, zău, peană uscată, De la tine căpătată. JARNÍK-BÎRSEANU,116. ♦ A se alege cu ceva. Cînd capăt o notă proastă la domnul Gherman, mi-a zis el, apoi mă duc acolo și stau cu undița. SADOVEANU, N. F. 41. 4. (Cu privire la calități, stări etc.) A dobîndi. O largă dezvoltare a căpătat în anii democrației populare munca artistică de mase organizată de sindicate în rîndul muncitorilor și funcționarilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 1/3. Îi trebui mult pînă să-și capete iar gustul de vorbă. CAMILAR, TEM. 33. Înăuntrul acestor munți, în care Oltul ajunge un rîu lung de o sută de kilo­metri, valea lui capătă înfățișarea unui măreț șantier. BOGZA, C. O. 176. verb tranzitiv căpăta

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului capăt

capăt   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular capăt capătul
plural capete capetele
genitiv-dativ singular capăt capătului
plural capete capetelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z