cărare definitie

CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust, bătătorit de oameni, pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. ext. drum în general. V. potecă. Dis-de-dimineață, prin negură, primele plutoane plecară spre cărările întortocheate și prăpăstioase ale munților. DU­MITRIU, V. L., 67. Ocolești pe după moară... și umbli așa pe o cărare. pe lîngă stuh. SADOVEANU, N. F. 54. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strimte. EMINESCU, O. I 209. ◊ F i g. În gîrla nisipoasă și galbenă, apa limpede de la uzină tăia în curmeziș, de la malul celălalt spre noi, o cărare albă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 44. Luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ E x p r. A tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a închide cuiva calea; a opri pe cineva din drum, a-l sili să se întoarcă. Mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. CREANGĂ, P. 187. A-i scurta cuiva cărările = a omorî (pe cineva). Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ți iasă vro dihanie, ceva, înainte și să-ți scurteze cărările. CREANGĂ, P. 199. A-și îndrepta cărările (într-o direcție) = a porni, a apuca (într-o direcție). Într-acolo deci și dînsul își îndreptă cărările pentru care se ostenise atîta mare de vreme. ISPIRESCU, L. 215. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. Dac-ar sta cineva să-și facă samă de toate cele... apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morți, pe toate cărările. CREANGĂ, P. 235. A umbla pe două cărări = a umbla clătinîndu-se, a fi beat. Nu-l vedeai umblînd pe două cărări. DELAVRANCEA, S. 25. 2. Dunga sau linia obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. Cu părul lins și cu cărarea aleasă drept în creștetul capului. DELAVRANCEA, la TDRG. substantiv feminin cărare

căráre (cărắri), s. f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul. – 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Mr. cărare. Lat. carraria (Densusianu, Hlr., 159; Pușcariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf. alb. karrarë, it. carraja (calabr. cárrara), prov. carriera, v. fr. charrière, cat., sp. carrera, port. carreira. Semantismul prezintă o schimbare proprie limbii rom., în timp ce celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv de „drum de care”. Pușcariu a încercat în mai multe rînduri (Locul limbii române, 34; Études de linguist. rom., 40; DAR; contra Rosetti, I, 174; cf. Iordan, RF, VI, 150) să explice această schimbare prin condițiile tipice ale vieții primitive ale românilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat. carraria s-a contaminat cu scalaria (› fr. escalier), cf. lat. scala „ieșire povîrnită”, de unde sard. iskela „cărare”, alb. škalë, s.b., bg. skala „stîncă ascuțită”, ngr. σϰάλα, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637). Der. cărărău, s. m. (Bucov., Maram., vagabond, haimana); cărăra, vb. (a face cărări; a ascuți ferăstrăul); cărărat, adj. (plin de cărări; striat, dungat). substantiv feminin cărare

CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. ext. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a umbla clătinându-se, a fi beat. (Reg.) A tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a închide cuiva calea, a opri pe cineva din drum. A-și îndrepta cărările (într-o direcție) = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî. 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. substantiv feminin cărare

1) căráre f., pl. cărărĭ (lat. carraria, it. carraja, vfr. charriere, pv. carriera, sp. carrera, pg. carreira. V. cărare). Drum de trecut cu picĭoru, fie pe munte, fie pe cîmp orĭ într´o grădină ș. a.: îmĭ place maĭ mult să merg pe cărare de cît pe drumu carelor. Dungă făcută cu peptenele în păr, în peptănătură: a-țĭ face cărarea. Fig. A merge pe doŭă cărărĭ, a fi beat. A scurta cuĭva cărările, a-l face să nu maĭ vie [!] pe undeva. V. potecă, colnic, pîrtie. substantiv feminin cărare

2) căráre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a căra o dată. substantiv feminin cărare

căráre s. f., g.-d. art. cărắrii; pl. cărắri substantiv feminin cărare

cărare f. 1. drum mic și foarte îngust; 2. dungă sau despărțirea părului în creștetul capului; 3. fig. cale: ceasornicul urmează lunga timpului cărare EE. [Lat. vulg. CARRARIA, lit. drum de care]. substantiv feminin cărare

CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. substantiv feminin cărare

a umbla pe șapte cărări expr. a fi beat. substantiv feminin aumblapeșaptecărări

3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ! verb tranzitiv car

cărá (cár, át), vb.1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205). verb tranzitiv căra

CĂRÁ, car, vb. I. 1. T r a n z. (Complementul indică un obiect, de obicei o povară, o încărcătură) A duce dintr-un loc în altul, a transporta (cu ajutorul unui vehicul sau al unui animal de povară). Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. Să cărăm fin pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. ◊ A b s o l. Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎR­SEANU, D. 291. ◊ (Lucrarea se face sau se subînțelege că se face cu brațele, cu spinarea etc.) Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMI­TRIU, N. 259. Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. ◊ E x p r. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a depune eforturi fără rezultat. ◊ (Prin analogie, subiectul este un animal) Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. SEZ. IV 119. 2. Tranz. A transporta în cantități mari. Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. ◊ (Poetic) După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. ◊ (Transportul se face cu forța sau pe furiș, cu scopul însușirii unor bunuri străine) Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. ◊ Absol. (Familiar) Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. ◊ E x p r. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) sau (absol.) a căra în cineva = a bate pe cineva foarte tare. Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. 3. Tranz. (Rar, cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. ◊ Expr. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, împins, tîrît oarecum fără voie (de obicei la o acțiune rea). Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Refl. (Rar, despre oameni) A se duce dintr-un lcc în altul (pe jos sau cu un mijloc de locomoție). Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARA­GIALE, P. 51. De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. ♦ (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu un ton amenințător) A pleca cît mai repede; a se cărăbăni, a o șterge. La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486. verb tranzitiv căra

cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră verb tranzitiv căra

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum). verb tranzitiv căra

cărà v. 1. a duce cu carul, a transporta: a căra pietre; 2. fig. a lua cu ghiotora: cu lingura tot câram PANN; 3. fam. a da palme sau pumni: începu să-i care; 4. a pleca, a-și lua catrafusele: cară-te! [Lat. *CARRARE (din carrus)]. verb tranzitiv cărà

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. verb tranzitiv căra

cară-te! interj. pleacă!, du-te!, fugi!, dispari! verb tranzitiv carăte

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului cărare

cărare   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cărare cărarea
plural cărări cărările
genitiv-dativ singular cărări cărării
plural cărări cărărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z