cântare definitie

CANTÁ vb. I. intr. (Schi) A merge pe canturi. [< germ. kanten]. substantiv feminin canta

a-i face (cuiva) cântarea expr. (intl.) a trăda un complice, a denunța. substantiv feminin aiface

cântare, cântări s. f. 1. denunț, trădare. 2. mărturisire. substantiv feminin cântare

cîntáre f. Melodie. Melodie bisericească. Un fel de odă religioasă, ca Cîntarea Cîntărilor (o carte din Scriptură atribuită luĭ Solomon) saŭ Cîntarea Românieĭ (o operă în proză poetică de Rusu). substantiv feminin cîntare

CÎNTÁRE, (II) cîntări, s. f. I. Acțiunea de a cînta și rezultatul ei; cîntat. 1. Cîntec; muzică. S-ascult cîntarea asta Cum picură smoală, Și capul greu de gînduri Să-l culc la mama-n poală GOGA, P. 39. Prin largile lumi ale sării Prind taina cea sfînt-a cîntării. COȘBUC, P. II 88. Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare: Un vis ce își revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMI­NESCU, O. I 202. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I 221. ◊ Fig. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate... De cîntări din ciocane, din pistoane și seceri. DEȘLIU, G. 10. ♦ Sunet caracte­ristic scos de diverse animale și insecte; (în special) ciri­pitul păsărilor. Nici pitpalacul, nici ciocîrlia și nici prigoriile nu și-au început cîntările. MIHALE, O. 474. Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă [a broaștelor]. TOPÎRCEANU, B. 36. ◊ Expr. Cîntarea cocoșilor = moment din timpul nopții marcat prin strigătele repetate ale cocoșilor (după care se orientează, la țară, oamenii, în lipsă de ceas). Gheorghiță îi lăsă cuvînt că se duce în sat pînă pe la cîntarea întîia a cocoșilor. SADOVEANU, B. 102.2. Compoziție literară în versuri sau în proză, cu caracter de laudă. Cîntarea Romîniei [titlu]. RUSSO. substantiv feminin cîntare

cântáre s. f., g.-d. art. cântắrii; pl. cântắri substantiv feminin cântare

cântare f. 1. fapta de a cânta (cu vocea sau cu instrumentul); 2. rezultatul cântării, cântec religios; Cântarea cântărilor, una din cărțile Sfintei Scripturi, atribuită lui Solomon. substantiv feminin cântare

CÂNTÁRE, (II) cântări, s. f. I. Acțiunea de a cânta și rezultatul ei. II. 1. Cântec (de laudă, bisericesc etc.); muzică. ♦ Sunet caracteristic (plăcut) scos de diverse păsări și insecte. 2. Compoziție literară cu caracter laudativ. – V. cânta. substantiv feminin cântare

cântarea cântărilor expr. (intl.) delațiune. substantiv feminin cântareacântărilor

cîntár (cântáre), s. n.1. Instrument care servește la stabilirea greutății, balanță. – 2. Fir cu plumb. – 3. Cumpănă a fîntînii. – 4. Orcic, cruce a căruței. – 5. Cîrlig în care se fixează cîrma unui plute. – 6. Cric de ridicat greutăți. – 7. Constelația Balanței. – Mr. cîndare, megl. căntar. Tc. kantar, din arab. qintar (‹ lat. centenarius), în parte prin intermediul ngr. ϰαντάρι (Șeineanu, II, 85; Lokotsch 1178; Meyer 173; Ronzevalle 136); cf. alb. kandar, bg., sb. kantar. Pentru aî, prin intermediul lui *căntări, *căntăresc, cf. Graur, BL, IV, 74. – Der. cîntăreală, s. f. (acțiunea de a cîntări); cantaragiu, s. m. (slujbaș la biroul de control al greutăților), din tc. kantarci; cîntări, vb. (a determina greutatea unui corp; a examina, a cumpăni; a valora). substantiv neutru cîntar

cântar, cântare s. n. aparatul genital bârbătesc (cu penisul erect plasat între testicule). substantiv neutru cântar

cantár n., pl. e (turc. kantar, d. ar. qyn´tar, care vine d. mgr. kentinárion, ĭar acesta d. lat. centenarium [subînț. pondus, greutate], d. centum, o sută. D. lat. vine germ. zentner; d. ar. vine it. quintale; d. turc. vine ngr. kantári, bg. sîrb. kantar, rus. kantárĭ și kontarĭ. V. centenar, chintal. Balanță romană saŭ alt-fel (dar nu cumpănă). Cantar decimal. Greutate de 44 de ocale saŭ 125 de libre (V. majă). – În nord. cîntar, pop. cîntarĭ (după rus. kontárĭ, ca fînar, rus. fonárĭ). La Moxa (sec. 17) chindinar (după ngr. kendinári), 150 de litre. substantiv neutru cantar

cîntár, V. cantar. substantiv neutru cîntar

CÎNTÁR, cîntare, s. n. 1. Instrument (avînd ca parte principală un resort, o pîrghie sau un sistem de pîrghii) care servește la stabilirea greutății unui obiect, prin comparație cu o greutate-tip. V. balanță, terezie. Ce-i mai mic decît oul Și ține cît și boul ? (Cîntarul). GOROVEI, C. 60. ◊ Fig. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A trage la cîntar = a cîntări (mult), a avea greutate (mare); fig. a avea importanță, a conta. Recolta fusese mare, griul trăgea greu la cîntar. V. ROM. noiembrie 1953, 207. Ăl buzdugan Care-mi trage la cîntar... Peste cinci mii de ocale. TEODORESCU, P. P. 580. ♦ Cîntărire. Înșală la cîntar. Dă lipsă la cîntar. 2. (Învechit) Unitate pentru măsurarea greutăților, echivalentă cu 50 de kilograme. Cîntare de grîu, de miere, de ceară, de tămîie. ODOBESCU, S. II 13. substantiv neutru cîntar

cântár s. n., pl. cântáre substantiv neutru cântar

cântar n. 1. unealtă de cântărit cu un singur taler sau, în loc de taler, un cinghel; 2. greutate de 100 oca sau 50 kilograme: îmbarcară pe corăbii aproape o mie cântare de mobile BĂLC. [Turc. KANTAR (din gr. bizantin kentenári = lat. centenarius)]. substantiv neutru cântar

CÂNTÁR, cântare, s. n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutății unui obiect sau a unei ființe, de obicei a unei mărfi. ◊ Expr. A trage la cântar = a) a cântări (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanță. ♦ Cântărire. Înșală la cântar. 2. Unitate pentru măsurarea greutăților folosită în trecut, a cărei valoare a variat în timp și pe regiuni. – Din tc. kantar. substantiv neutru cântar

CÁNTAR s.n. Vas de băut la greci și la romani, cu picior și toarte. ♦ Fântână de forma unui vas, din care țâșnea apa. [Pl. -re, var. cantharos s.n. / < fr. canthare < lat. cantharus, gr. kantharos]. substantiv neutru cantar

CÁNTAR s. n. 1. vas de băut la greci și romani, cu picior și toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa. 2. fântână de forma unui vas, din care țâșnea apa. (< fr. canthare, gr. kantharos) substantiv neutru cantar

cantár n., pl. e (turc. kantar, d. ar. qyn´tar, care vine d. mgr. kentinárion, ĭar acesta d. lat. centenarium [subînț. pondus, greutate], d. centum, o sută. D. lat. vine germ. zentner; d. ar. vine it. quintale; d. turc. vine ngr. kantári, bg. sîrb. kantar, rus. kantárĭ și kontarĭ. V. centenar, chintal. Balanță romană saŭ alt-fel (dar nu cumpănă). Cantar decimal. Greutate de 44 de ocale saŭ 125 de libre (V. majă). – În nord. cîntar, pop. cîntarĭ (după rus. kontárĭ, ca fînar, rus. fonárĭ). La Moxa (sec. 17) chindinar (după ngr. kendinári), 150 de litre. substantiv neutru cantar

cántar (vas, fântână) s. n., pl. cántare substantiv neutru cantar

a ciupi la cântar expr. (d. comercianți) a înșela clienții (la cântar) cântărind incorect. substantiv neutru aciupilacântar

CANTÁ vb. I. intr. (Schi) A merge pe canturi. [< germ. kanten]. verb canta

2) cî́nt, a v. tr. (lat. cantare, frct. d. cánere, cantum, a cînta: it. cantare, fr. chanter, pv. sp. pg. cantar. V. accent. Înșir cu vocea saŭ cu un instrument o serie de sunete variate și armonice: a cînta un cîntec din gură, din vioară, din flaut, din (saŭ la) pian; cocoșu, privighetoarea cîntă. Celebrez, laud: a cînta vĭața de țară. Spun des, repet: destul ĭ-am tot cîntat, dar el nu m´a ascultat. Repet prea mult: ce tot cînțĭ pe aicĭ, măi? Zic, spun, glăsuĭesc: ĭa vezĭ ce cîntă hîrtia ceĭa! V. intr. Vorbesc par´c´aș cînta (ceĭa ce e un defect. De ex., ca Jidaniĭ): acest orator cîntă. V. refl. A fi cîntat: acest cîntec se cîntă în toate părțile. Trans. Rar. Mă bocesc. verb tranzitiv cînt

cîntá (cântát, át), vb.1. A emite cu vocea un șir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la sațietate. – 7. (Fam.) A vorbi, a spune, a recita. – 8. (Arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi. – 9. (Arg.) A denunța. – 10. (Arg.) A înșela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cănt. Lat. cantāre (Pușcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). Cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s. n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Pușcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă exista în megl. cǫntu); cîntare, s. f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntăreț, s. m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat, s. n. (acțiunea de a cînta; cîntec); cîntător, adj. și s. (care cîntă; cîntăreț; pasăre care cîntă); cîntătoare, s. f. (Arg., gură). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s. f., din it. cantata; canto, s. m., din it. canto; cantor, s. m., din lat. cantor (sec. XVIII); canțonetă, s. f. (monolog comic, total sau parțial în versuri; cîntec, romanță), it. canzonetta; canțonetist, s. m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Pușcariu 822 și DAR și Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creație a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s. n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu. verb tranzitiv cînta

cânta, cânt I v. t. 1. (intl.) a denunța. 2. a tâlhări. II v. i. (intl.) a mărturisi. verb tranzitiv cânta

cântá, cânt, vb. intranz., refl. – 1. În Maramureș are sens exclusiv de „a cânta în biserică” (altfel se folosește cuvântul horesc). 2. A se cânta = a boci (Bud 1908). – Lat. cantare. verb tranzitiv cânta

cântá (a ~) vb., ind. prez. 3 cấntă verb tranzitiv cânta

cântà v. 1. a forma sunete plăcute, modulând vocea; 2. a executa un cântec cu un instrument muzical: a cânta din vioară; 3. se zice de vocea unor păsări: cocoșul cântă; 4. a recita versuri; fig. a celebra: a cânta isprăvile eroului. [Lat. CANTARE). verb tranzitiv cântà

CÂNTÁ, cânt, vb. I. 1. Intranz. și tranz. A emite vocal sau instrumental un șir de sunete care se succed (sau se suprapun) în structuri muzicale. ◊ Expr. Joacă cum îi cântă = face întocmai cum îi poruncește altul. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate sunete caracteristice speciei. 2. Intranz. și tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a înșira vorbe goale. – Lat. cantare. verb tranzitiv cânta

CÎNTÁ, cînt, vb. I. 1. Intranz. (Despre oameni, uneori precizat prin « din gură ») A emite un șir de sunete muzicale care se rînduiesc într-o melodie, într-o arie, în­tr-un acord etc. Chită din gură și se acompaniază la pian.Vin cîntînd în stoluri fele De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Bună calea, Ivane, dar cînți, cînți, nu te-ncurci! CREANGĂ, P. 299. Acum... fiindcă sintem prietini, hai să cîntăm și să giucăm. ALECSANDRI, T. I 153. Cîntă, mîndră, trăgănat, Să te-aud de la Bănat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. ◊ F i g. Cînd pun mîna pe tîrnăcop și lovesc Piatra cu sete, se deschid, ca prin farmec, și cresc Podurile peste apă și calea ferată Și cîntă cu noi Jiul și valea toată. VINTILĂ, O. 40. O nouă zi începea, glorioasă, cîntînd parcă dinmii de trîmbițe. BOGZA, C.O. 32. Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doinește și vîntul într-una, Cîntînd somnoroșilor ulmi. COȘBUC, P. II 16. ◊ Tranz. (Complementul arată cîntecul) în lan erau feciori și fete, Și ei cînt au o doină-n cor. COȘBUC, P. I 176. Puneș frate, mîna-n șale, Să cîntăm una de jale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Cu complement intern) Cîntă-ți, fată, cîntecul. HODOȘ, P. P. 141. ◊ (Despre oameni; urmat de determinări introduse prin. prep. «cu», «din», «la», «în» și indicînd instrumentul) Cu trîmbițe a cîntat, Mare oaste-a adunat. SEVASTOS, INT. 366. Copilul tot cînta din fluieră. RETEGANUL, P. II 35. Cînta bine din vioară. GHICA, S. A. 76. Joacă cum îi cîntă = face cum îi poruncește altul. (F i g.) Cucul, un solist vestit, De prin alte țări venit, Va cînta din flaut. COȘBUC, P. I 300. ◊ (Despre instrumente muzicale sau alte obiecte care produc sunete melodioase) Ce jalnic cîntă Clopotele-acum în sat! COȘBUC, P. I 263. Îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I, 103. Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎR­CEANU, S. A. 35. Seceram în lan, iar plopii Lîngă rîu sunau cîntînd. COȘBUC, P. II 64. ◊ Tranz. (Cu comple­ment intern) Multe harpe cîntă cînturi tinerele. BOLINTINEANU, O. 24. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate strigătele caracteristice speciei. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. Face-m-aș-privighetoare, De-aș cînta noaptea-n răcoare. ALECSANDRI, P. A. 35. Cîntă puiul cucului în mijlocul codnduiJ Ș-așa cîntă de cu dor, Frunzele în vînt că zbor; Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ Tranz. Cocoșul acela îi ține rînduiala timpului, îi cîntă ceasurile. CAMILAR, TEM. 26. 2. Intranz. A compune, a scrie versuri. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă, Vestim nădejdile care ne-așteaptă. DEȘLIU, G. 19. La picioare-i poetul cînta. ALEC­SANDRI, P. II 29. ◊ Tranz. A descrie, a povesti (ceva) în versuri. Încorda-voi a mea liră să cînt dragostea? EMINESCU, O. I 140. ♦ Tranz. A glorifica, a prea­mări (pe cineva sau ceva). Pe tine vreau acum să te cînt, Pe tine, muncitor necunoscut, Cel care ai luptat și ai căzut. Cu fruntea în zăpadă la pămînt. D. BOTEZ, F. S. 48. 3. T r a n z. A îndruga, a înșira într-una (vorbe goale, minciuni). Să-mi cînte lumea cîte vrea! Mi-e dragă una și-i a mea. COȘBUC, P. I 119. Tu ce îi cînți și el ce îți descîntă? PANN, P. V. I 86. 4. Tranz. (Transilv.) A boci, a jeli. Știe că n-are cine să-l cînte, cine să-lplîngă cu adevărată durere la moartea lui. RETEGANUL, P. IV 35. ♦ Refl. (Popular) A plînge, a se tîngui. Spune-i tu măicuței mele Pîne să nu mai frămînte, După min’ să nu se cînte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. verb tranzitiv cînta

a-i cânta (cuiva) prohodul expr. (intl.) 1. a complota împotriva cuiva; a pune la cale asasinarea cuiva. 2. a omorî (pe cineva), a ucide (pe cineva). verb tranzitiv aicânta

a cânta la pian expr. 1. (intl.) a i se prevala amprentele digitale. 2. a spăla rufe de mână. verb tranzitiv acântalapian

a cânta la cobză expr. (intl.) a denunța, a trăda. verb tranzitiv acântalacobză

a cânta în strună expr. a se arăta de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia; a linguși (pe cineva). verb tranzitiv acântaînstrună

cântă la altă masă! expr. pleacă de-aici! verb tranzitiv cântălaaltămasă

a cânta la armonică expr. (tox.) a inhala vapori de heroină de pe o folie de aluminiu încălzită. verb tranzitiv acântalaarmonică

a-i cânta cuiva aleluia expr. 1. a lua parte la înmormântarea cuiva. 2. a considera (pe cineva / ceva) definitiv compromis. verb tranzitiv aicântacuivaaleluia

a-i cânta sticleții în cap expr. 1. a avea idei bizare. 2. a fi nebun. verb tranzitiv aicântasticlețiiîncap

a cânta la flautul cu gușă/ la taragot expr. a practica felația. verb tranzitiv acântalaflautulcugușă

a cânta de inimă albastră expr. a cânta melodii triste / melancolice. verb tranzitiv acântadeinimăalbastră

a cânta în corul lui tanti Milica expr. (intl., înv.) a fi informatorul miliției. verb tranzitiv acântaîncorulluitantimilica

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului cântare

cântare   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cântare cântarea
plural cântări cântările
genitiv-dativ singular cântări cântării
plural cântări cântărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z