bucin definitie

BÚCIN s. n. v. bucium¹. substantiv neutrubucin

búcin V. bucĭum 1. substantiv neutrubucin

bucín, -e, (bucium), s.n. – 1. Instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări și semnale; trâmbiță: „În Țara Oașului, nordul Moldovei și Maramureș se cântă din bucium și la înmormântare” (Blănaru, 2002, 72); „S-a sculat de dimineață / Și spălându-se pe față / A luat un bucium mare / Și-a suflat în trei părți, tare / Și-a adunat o oaste mare” (Calendar 1980: 24). – Lat. bucinum „sunetul trompetei; trompetă” (DEX); bucina sau buccina „trompetă, corn” (Pușcariu, Candrea-Densusianu cf. DER). substantiv neutrubucin

bucin n. Tr. V. bucium. substantiv neutrubucin

BÚCIN s. n. v. bucium¹. substantiv neutrubucin

BÚCIN S. n. V. bucium¹. substantiv neutrubucin

bucium n. 1. instrument muzical, în formă de țeavă puțin încovoiată, lungă dela 8 — 9 palme, se face din coaje de teiu legat cu coaje de cireș; odinioară trâmbița ostașului (cu care da semnalul de luptă), azi fluierul ciobanului: buciumul vuiește ’n munte, sună valea de cimpoiu AL. [Vechiu-rom. și Tr. bucin («cu glas de bucin», Moxa = lat. BUCCINA]. substantiv neutrubucium