BRIȘCÚȚĂ1, brișcuțe, s. f. Diminutiv al lui brișcă1. substantiv femininbrișcuță
brișcúță s. f., g.-d. art. brișcúței; pl. brișcúțe substantiv femininbrișcuță
BRIȘCÚȚĂ1, brișcuțe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui brișcă1. -Brișcă1 + suf. -uță. substantiv femininbrișcuță
BRIȘCÚȚĂ2, brișcuțe, s. f. Brișculiță. – Brișcă2 + suf. -uță. substantiv femininbrișcuță
BRIȘCÚȚĂ, brișcuțe, s. f. Diminutiv al lui brișcă2. Holteiașul... tot căuta prin șerpar și ori că nu afla ce căuta, ori că-i era chiar rușine să scoată un cuțitaș copilăresc, o brișcuță... de doi crițari. RETEGANUL, P. IV 73. substantiv femininbrișcuță
brișcuță | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | brișcuță | brișcuța |
plural | brișcuțe | brișcuțele | |
genitiv-dativ | singular | brișcuțe | brișcuței |
plural | brișcuțe | brișcuțelor |