BORDÚRĂ s.f. 1. Fâșie aplicată (ca podoabă) pe marginea unui lucru; chenar. ♦ Margine a unui obiect făcută dintr-un material mai rezistent; întăritură. 2. Margine a trotuarului către partea carosabilă a unei străzi. [< fr. bordure]. substantiv femininbordură
BORDÚRĂ s. f. 1. fâșie aplicată pe marginea unui lucru; chenar. ◊ margine răsfrântă a unui obiect dintr-un material mai rezistent; întăritură. 2. margine a trotuarului. (< fr. bordure) substantiv femininbordură
BORDÚRĂ, borduri, s. f. Fâșie, bandă sau dungă aplicată ca podoabă pe marginea unui obiect. ♦ Margine a unui lucru, făcută de obicei dintr-un material mai rezistent. Bordura trotuarului. – Fr. bordure. substantiv femininbordură
bordúră s. f., g.-d. art. bordúrii; pl. bordúri substantiv femininbordură
*bordúră f., pl. ĭ (fr. bordure, d. border, a mărgini, bord, margine, bord). Chenar, margine ornată orĭ nu (ca la un tabloŭ, la un strat de florĭ, la un trotuar). substantiv femininbordură
BORDÚRĂ, borduri, s.f 1. Fâșie, panglică sau cusătură aplicată ca podoabă pe marginea unui obiect textil. 2. Zonă care înconjoară marginea unui obiect, cu o structură diferită de a acestuia; spec. zonă de la marginea dinspre partea carosabilă a trotuarului sau a refugiilor. Bordura de flori a unei peluze. – Din fr. bordure. substantiv femininbordură
BORDÚRĂ, borduri, s. f. Fîșie, bandă sau dungă aplicată ca garnitură sau podoabă pe marginea unui obiect; chenar. O basma roșie cu bordură de fir. ODOBESCU, S. I 414. ◊ (Poetic) Soarele apusese după un lung șir de nori... pre care îi poleia cu o bordură de purpur. NEGRUZZI, S. I 236. ♦ Margine a unui lucru, servind ca întărire, făcută de obicei dintr-un material mai rezistent. Cărămizi pentru borduri ▭ Bordura trotuarului = șirul de pietre de granit care mărginește latura de către drum a trotuarului. Călcînd pe bordura trotuarului, ca să nu-ți depărtezi privirile de șină... te-ai împiedicat și-ai căzut. PAS, Z. I 16. substantiv femininbordură
BORDURÁ vb. I. tr. A supune operației de bordurare. [< bordură]. verb tranzitivbordura
bordurá (a ~) vb., ind. prez. 3 bordureáză verb tranzitivbordura
BORDURÁ, bordurez, vb. I. Tranz. A face operația de răsfrângere a marginilor unui obiect prin tragere și întindere. – Din bordură. verb tranzitivbordura
bordura substantiv feminin | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)bordura | bordurare | bordurat | bordurând | singular | plural | ||
bordurând | bordurați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | bordurez | (să)bordurez | borduram | bordurai | bordurasem | |
a II-a (tu) | bordurezi | (să)bordurezi | bordurai | bordurași | borduraseși | ||
a III-a (el, ea) | bordurează | (să)bordurai | bordura | bordură | bordurase | ||
plural | I (noi) | bordurăm | (să)bordurăm | borduram | bordurarăm | borduraserăm | |
a II-a (voi) | bordurați | (să)bordurați | bordurați | bordurarăți | borduraserăți | ||
a III-a (ei, ele) | bordurează | (să)bordureze | bordurau | bordurară | borduraseră |