binecuvântare definitie

BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală, pentru a atrage asupra unei persoane ajutorul divinității sau pentru ca un lucru să aducă folos. 2. (Despre divinitate) A revărsa asupra cuiva belșug, fericire. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva. [Prez. ind. și: binecuvấnt] – Din bine¹ + cuvânta (după v. sl. blagosloviti). verb tranzitivbinecuvânta

binecuvântá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântéz, 2 sg. binecuvântézi, 3 binecuvânteáză verb tranzitivbinecuvânta

binecuvântà v. 1. a chema favorurile cerești asupra cuiva; 2. a dărui cu toate bunătățile; 3. a lăuda, a glorifica: binecuvântați pe Domnul ! [Traducere după slav. blagoslovi]. verb tranzitivbinecuvântà

BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A rosti o anumită formulă rituală, însoțită de un gest, menită a atrage protecția divină asupra unei persoane sau a unui lucru; a blagoslovi. ♦ P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [Prez. ind. și: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (după sl. blagosloviti). verb tranzitivbinecuvânta

binecuvîntá (binecuvîntéz, binecuvîntát), vb. – A blagoslovi. De la bine și cuvînta, compuși ca în gr. εὐλογείν, sl. blagosloviti, cf. lat. benedicere. În limbajul ecleziastic continuă să fie limpede compunerea; fapt pentru care se pot separa elementele sale, ca în fraza liturgică bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului. – Der. binecuvîntare, s. f. (acțiunea, formula sau gestul de a binecuvînta); binecuvântător, adj. (care binecuvîntează). verb tranzitivbinecuvînta

BUNECUVÎNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală pentru a atrage asupra cuiva ajutorul divinității. Binecuvîniează-mă, tată, și rămîi sănătos! CREANGĂ, P. 274. ♦ (Cu privire la obiecte de care se servesc oamenii) A sfinți, a blagoslovi printr-o formulă rituală, pentru a fi de folos sau a prii oamenilor. Popa Tonea se așază în capul mesei, binecuvîntează mîncarea. GALACTION, O. I 180. 2. (Subiectul este divinitatea) A revărsa asupra cuiva belșug, mulțumire, satisfacție. Dumnezeu m-au binecuvântat cu o mulțime de copii. SBIERA, P. 188. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva care îți dă satisfacție, te mulțumește. Loc bun, vericule! spuse la întîia țuică pe care o bău... După altă țuică se pornii iar să binecuvînteze locul unde slujea. PAS, L. I 91. – Prez. ind. și: binecuvînt. verb tranzitivbunecuvînta

binecuvîntéz v. tr. Invoc favoarea lui Dumnezeŭ asupra cuĭva: a binecuvînta armata. Glorific, laud: binecuvîntați pe Domnu! Recompensez, dăruĭesc cuĭva toate bunătățile: Dumnezeŭ îĭ binecuvîntează pe ceĭ harnicĭ. – Și -vintez -ezĭ, -ează, să -vintez, -ezĭ, -eze (cînd în silaba următoare e un e saŭ ea). verb tranzitivbinecuvîntez