beleág (-guri), s. n. – (Înv.) Semn, marcă. Sl. bĕlĕgŭ (DAR). Este der. de la același cuvînt, beleaznă, s. f. (cicatrice), însă este greu de lămurit drumul urmat de împrumut; cf. mag. belezna „defect de țesătură”, rut. blyzna „cicatrice” (Pușcariu, Dacor., I, 225), rus. blizna „defect” (Bogrea, Dacor., III, 727), bg. bĕležka „semn”. substantiv neutrubeleag
beleág n., pl. urĭ sau ege (bg. rus. bĭelĭeg, d. mong. bálgŭ, semn). Cant. Semn de recunoaștere. Ur. Tabără, loc de adunare. substantiv neutrubeleag
beleag substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | beleag | beleagul |
plural | beleaguri | beleagurile | |
genitiv-dativ | singular | beleag | beleagului |
plural | beleaguri | beleagurilor |