ateiá (-i, -át), vb. – (Banat) A îmbrăca de sărbătoare, a găti, a dichisi. Origine necunoscută. După o părere mai veche a lui Mangiuca, Familia, 1884, 67, și Philippide, ZRPh., XXXI, 294, ar fi cuvînt identic cu it. attilarsi, v. prov. atilhar; ipoteză pe drept cuvînt combătută de DAR, cf. REW 2604. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 112, ar fi o formă refăcută pe baza lui desteia, și aceasta de la lat. *destilāre (cf. împotriva acestei păreri, Graur, BL, V, 95). Spitzer, BL, VI, 235 se referă, la etimonul tei, puțin probabil. – Der. ateietură, s. f. (haine de duminică, podoabe). verbateia
ateia verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)ateia | ateiere | ateiat | ateind | singular | plural | ||
ateind | ateiați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | atei | (să)atei | ateiam | ateiai | ateiasem | |
a II-a (tu) | atei | (să)atei | ateiai | ateiași | ateiaseși | ||
a III-a (el, ea) | ateie | (să)ateiai | ateia | ateie | ateiase | ||
plural | I (noi) | ateiem | (să)ateiem | ateiam | ateiarăm | ateiaserăm | |
a II-a (voi) | ateiați | (să)ateiați | ateiați | ateiarăți | ateiaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | ateie | (să)ateie | ateiau | ateiară | ateiaseră |