arătór (arătoáre), adj. – 1. Arabil, bun de arat. – 2. (S. m.) Plugar. Lat. ărātor (REW 600; DAR); cf. it. aratore, cat., sp., port. arador. S-a confundat în rom. cu lat. aratorius, care a avut același rezultat. Cf. ara. adjectivarător
ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se întrebuințează la arat. – Lat. aratorius. adjectivarător
arătór (rar) adj. m., pl. arătóri; f. sg. și pl. arătoáre adjectivarător
arător a. 1. care ară (vită); 2. de arat (loc). adjectivarător
ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Rar; despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se folosește la arat. – Ara + suf. -ător. adjectivarător
ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Despre pămînt) Arabil. Loc arător. ◊ (Despre vite, rar) Care se întrebuințează la arat, care trage la plug. Vaca cea stearpă și boii arători. ȚICHINDEAL, F. 187. adjectivarător
arător | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | arător | arătorul | arătoare | arătoarea |
plural | arători | arătorii | arătoare | arătoarele | |
genitiv-dativ | singular | arător | arătorului | arătoare | arătoarei |
plural | arători | arătorilor | arătoare | arătoarelor |